Cine a fost odată profesor, indiferent de circuitele pe care îl vor purta avatarurile vieții, rămâne pentru totdeauna profesor. Adică, practicant al unei profesiuni de grație, și vocație, care multiplică însuțit sau inmiit trăirile slujitului său, după numărul elevilor ale căror minți, și mai ales suflete, le-a avut de modelat.
Cumva asemănător unui medic, ce-și înmulțește bucuriile sau tristetile prin cele ale pacienților a căror sănătate a avut-o în grijă.
Bucuriile, și într – un caz, și în celălălt, se trăiesc până la încântare, în cazul reușitelor, întristarile devin chiar lacrimă, în cazul eșecurilor.
Și suferința capătă valențe tragice, atunci când destinul, adeseori necruțător în nedreptatea sa, face ca vreunul, fost elev, sau fost pacient, să – l preceadă în pasul către cealaltă lume.
În cazul profesorului, însăși menirea sa de dascăl, adică de iubitor de ordine și de firească dreptate îl face să fie cel dintâi în măsură să recunoască justetea unei ziceri din vechime, atât de adevărate în aparentul său cinism : „tânărul va muri, dar bătrânul trebuie să moară”!
Unde tânăr și bătrân nu se măsoară în valorile absolute ale anilor, ci în relativa succesiune a venirii noastre pe lume.
În această așezare, elevul va fi întotdeauna cel tânăr, iar profesorul cel bătrân, vârsta rămânând a fi un detaliu de consemnat la o rubrică de catalog sau însemnări administrative, sau într – un elogios cuvânt de adio.
Cu aceste gânduri în minte am primit astăzi vestea trecerii într – un mai departe a medicului roșiorean, acum pensionar, Mihai Ștefănescu.
Elev înzestrat, inteligent, bine educat, învățase deja în familie că rezultatele au valoare doar dacă sunt urmarea propriilor strădanii iar locul în ierarhia, clasei sau școlii, contează doar dacă este confirmat de recunoașterea colegilor și a tuturor profesorilor, indiferent de disciplina care te atrage cel mai mult. Ca student, s-a dedicat, probabil, cu aceeași pasiune și stăruință cunoașterii secretelor organismului și misterului funcționării mecanismului uman. Pentru ca, mai târziu, ca medic șef al secției de obstretică și ginecologie al Spitalului ” Caritas” din orașul natal să devină un devotat slujitor, cu știință și empatie, al misiunii de a aduce pe lume, sănătoși și puternici, nou-născuți care să asigure generațiile viitoare de locuitori ai frumoasei noastre urbe.
În ceea ce îl privește, dr Mihai Ștefănescu a fost și rămâne, deopotrivă, un continuator și un precursor. El urmează, în atât de nobila profesiune de medic, fratelui său mai mare, dr Dan Ștefănescu, modelul de ” om al cetății”, în orașul său de adopție, ca medic, Alexandria, cât și ca ” voce de aur” a comentariului sportiv românesc. Și transmite, prin fiul său, dr Mihăiță Ștefănescu, imaginea acestui model prin prisma carierei care i-a adus admirația și recunoștința semenilor.
Cuvintele, în asemenea împrejurări, sunt totdeauna prea mici și prea strâmte. Cu atât mai mult atunci când întâmplările vieții așează distanțe de netrecut altfel decât cu gândul între cel care le așează pe hârtie, sau pe canavaua spațiului virtual, și potențialii destinatari.
Aceste rânduri pleacă acum din București, într o seară de 7 aprilie 2026, ca însoțitoare de drum, de ultim pământean drum, al trupului medicului roșiorean Mihai Ștefănescu.
Măcar pentru o clipă, ele vor putea rămâne suspendate in eter, undeva, la Roșiorii de Vede, orașul în care și semnatarul lor, și dr. Mihai Ștefănescu, și-au trait partea, poate cea mai frumoasă, a trecătoarei lor existențe.
Aprinzând o candelă de lumină, încă una, în această, mereu repetată, Săptămână a Patimilor.
Leave a Reply