Așa trece gloria lumii...

De curând, întâmplarea, participarea la o slujbă de pomenire, a făcut să reascult în biserică Recviemul lui Mozart, interpretat la orgă. O muzică de o profundă armonie, înălțătoare prin seninătate acordurilor, dar fără a lăsa neobservat dramatismul momentului despărțirii de pământescul făpturii al sufletului care pleacă spre cer. Era, de fapt, reîntalnirea cu testamentul muzical al genialului „copil minune” al secolului al XVIII-Lea și al secolelor care vor urma până la sfârșitul lumii, un „Testament” realmente la propriu, pentru că cel mai strălucitor reprezentant al muzicii clasice din toate timpurile a lucrat la compoziția sa până în ultimele ore de viață. Și a făcut-o, convins că – și scrie astfel opera de adio, cea care îi va însoți trupul până la mormânt.

Ceea ce nu se va întâmpla, chiar dacă Recviemul va rămâne, peste vreme, una dintre cele mai cântate piese ale celui care, încă de la vârsta la care copiii n-au depășit încă hotarele jocului, își uluia contemporanii cu acorduri inspirate parcă de Dumnezeu însuși. El, marele magician, vrăjitorul sunetelor, „miracolul Mozart”, smulsese gesturi și cuvinte de admirație tuturor, inclusiv unor contemporani altminteri foarte atenți ca nu cumva să depășească țarcul rigid al conveniențelor protocolare, precum înalții curteni, în frunte cu împăratul Austriei, Josif al II – lea însuși.

Dar pe ultimul drum nu l-a condus până la capăt nici unul dintre numeroșii adulatori, nici măcar dintre prieteni. Doar un câine, un singur câine, zgribulit și probabil, flămând, care, de-ar fi putut vorbi, le-ar fi putut spune vienezilor de acum 235 de ani care este locul din Cimitirul Sankt Marx unde, la 7 decembrie 1791,a fost coborât sicriul cu trupul marelui compozitor.

Dar… „Așa trece gloria lumii…” „Sic transit gloria mundi…”, cum ne spunea într o superbă poezie, „Umbra lui Istrate Dabija Voievod”, al nostru Eminescu.
Poetul parafraza o formulare dintr o carte celebră, „Imitația lui Hristos” („Imitatio Christi”), a doua cea mai citită carte, după Biblie, în lumea creștină.

Și „Cazul Mozart” pare a fi cea mai convingătoare demonstrație a adevărului afirmației din textul religios privind efemeritatea gloriei terestre. Cum anume?… Care a fost traseul existenței lui Mozart de la auritele palate ale Vienei imperiale la un mormânt fără cruce, o groapă comună destinată săracilor și vagabonzilor?…

Voi încerca să rescriu acest parcurs, rememorand, succint, viața, oricum scurtă, doar 35 de ani, pe care a avut o la dispoziție Mozart pentru a umple cu frumusețe tezaurul muzical al lumii.

Al doilea născut în familia muzicienilor Leopold și Anna Maria Mozart, Wolfgang Theophilus(numele de Amadeus și-l va lua mai târziu, prin traducerea lui Theophilus, iubitor de Dumnezeu, în latină) a văzut lumina zilei la 27 ianuarie 1756,la Salzburg.
Cum sora mai mare, pe nume Anna Maria, ca și mama, primea deja o educație muzicală, micul Wolfgang crește în lumea sunetelor, așa încât la doar trei ani cunoaște deja notele și este în măsură să interpreteze, la pian, diverse melodii. La 5 ani, împreună cu sora sa uimește Curțile regale europene, încântându-și augustul auditoriu cu farmecul unei precoce virtuozități. La 8 ani, era deja autorul unei simfonii, la 11 ani avea în portofoliu două opere puse în scenă, în 1767,pe scena Arhiepiscopatului din Salzburg. Urmează turnee prin principalele capitale europene, un an de studiu al componisticii și armoniei, la o celebră școală de muzică din Bologna, muncă, inspirație, suferință (în 1778,la Paris, își pierde mama), căsătoria cu adorata Constanze Weber, în ciuda opoziției tatălui (1782)…

Timpul se scurge repede, cuprinzându-l în vârtejul său, fără răgaz, dar fără a-l împiedica să – și continue actul de creație într – un ritm amețitor :40 de simfonii, peste 30 de concerte, 17 opere, numeroase alte piese de mai mici dimensiuni… aducătoare de glorie.

Împăratul Josif al II-Lea, avea să spună, după vizionarea operei ” Răpirea din Serai”, „o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre”, iar după audierea Concertului opus 20 pentru pian, avea să-l o ovaționeze, „Bravo, Mozart”!, ridicându-si pălăria.
Iar Joseph Haydn, marele compozitor german, „părintele simfoniei și al concertului de coarde”, profesorul de muzică al lui Beethoven, avea să-i recunoască lui Leopold, tatăl lui Mozart că :„Fiul dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut.”

Și totuși…
După ultimul concert, în martie 1790, o maladie misterioasă începe să – i macine trupul, fără a-i atinge câtuși de puțin geniul creator. Așa se face că mai găsește resurse pentru încă o capodoperă,” Flautul fermecat „, care se va prezenta cu un imens succes.

În ceea ce privește boala, știința medicală nu a reușit încă să – i găsească o explicație în funcție de simptomele cunoscute. Mozart însă era convins că e urmarea otravirii sale de către Antonio Salieri, un muzician rival, compozitorul oficial al Curții Imperiale, gelos pe gloria sa.

Fapt este că, în noaptea de 4 spre 5 decembrie 1791, Mozart se afla pe patul de moarte, având în preajmă doar pe Constanze, soția, pe care o adora, pe sora acesteia, Sophie Haibel și pe un tânăr asistent căruia îi dicta ultimele retușuri la Recviemul pe care îl compusese. Încurajărilor, le răspunde cu o resemnată luciditate :„Degeaba, am gustul morții pe limbă”.

Au fost chemați în grabă un medic și un preot. Puțin înainte de miezul nopții, sufletul său și-a luat zborul, grăbit parcă să curme suferințele unui om care, prin muzica sa, ii făcuse pe oameni să audă sunetele îngerești din Grădina lui Dumnezeu.

Înmormântarea avea să aibe loc peste doua zile, pe 7 decembrie, în Cimitirul Sankt Marx din Viena, pe o vreme groaznică, chiar pentru o zi de iarnă, în capitala austriacă. Așa se face că din asistența destul de numeroasă prezentă în Catedrala Sfântul Ștefan la ultima slujbă nimeni, absolut nimeni, nu a reușit să – i urmeze sicriul până la groapă. Nici măcar cei trei buni prieteni ai ultimelor luni, nobilul Van Swieden, muzicianul Sussmayer și hangiul Josef Denaer, pe care furtuna i-a întors de la jumătatea drumului spre cimitir.

A fost ca și cum forțele năpraznice ale întunericului ar fi voit să se răzbune pe cel care, prin opera sa, adusese în lume atâta frumusețe și atâta lumină.