Peste două zile, vineri, 15 august, omenirea așteaptă ca Sfânta Fecioară sa–și adauge o nouă minune îndelungatului șir al miracolelor sale. Adică, întâlnirea din Alaska, dintre președinții de la Casa Albă și de la Kremlin să se încheie, măcar verbal, cu un acord.
Nu despre pace, ar fi prea mult și prea frumos, dar măcar despre perspectiva unui dialog de armistițiu în războiul din Ucraina. Să nu mai moară oameni! Altminteri, „operațiunea specială”, pe care miopia strategică a apropiaților lui Putin o vedea încheiată în cel mult câteva săptămâni cu o triumfală intrare în Kievul „eliberat”s-a dovedit a fi, după trei ani și jumătate de crâncene lupte, folosind arsenalul modern demn de pretențiile noului secol, un autentic război: cu peste un milion de militari uciși, numai de partea rusă, cu orașe și sate practic șterse de pe fața pământului și milioane de refugiați de partea ucraineană, cu pierderi economice uriașe și bulversarea vieții întregii Europe.
Acum, Trump și Putin, deocamdată fără Zelenski și fără reprezentarea UE, se întâlnesc. O fac pentru prima oară, după șase ani de la momentul ultimei întrevederi (Osaka, summit-ul G-20,28 iunie 2019) și la 80 de ani de la un alt summit istoric, cel de la Yalta (11 februarie 1945), unde, în trei (Stalin, Roosevelt și Churchill) au decis soarta și au desenat hărțile statelor lumii pentru următorul veac.
De astă dată, nu mai are loc în decorul străjuit de portocali ai luminoasei Crimeea, ci în cel al „sălbăticiei înghețate”, cum numea presa americană, la 30 martie 1867, Alaska, la doar câteva ore de la încheierea, cu succes, a negocierilor de cumpărare de la Imperiul Rus. Într-adevăr, 1.518.800 km pătrați pentru doar 7,2 milioane de dolari, adică sub 5 dolari per km pătrat reprezintă, oricum ai luau-o, o bună afacere.
Oricum, alegerea unui asemenea loc pentru întâlnirea celor doi lideri nu mi se pare deloc întâmplătoare.
Întâi pentru că esența discuțiilor vizează niște teritorii care își vor schimba stăpânul, precum Alaska acum 158 de ani.
Apoi, pentru fiecare dintre cei doi, locul permite transmiterea unui mesaj implicit:pentru Trump, v-am păcălit atunci, o s-o facem și acum, pentru Putin, nu uitați că pământul acesta a fost rusesc și mulți, la Moscova, cred ca ar trebui să îl luăm înapoi!
Așa stând lucrurile, cred că pentru cititorul de astăzi n-ar fi deloc lipsit de interes să afle povestea tranzacției din 1867,cu atât mai mult cu cât în ea a fost implicat, cu un rol major, și românul, ca origine, George Pomuț, la data respectivă consul al SUA la Sankt Petersburg și aflat în anturajul țarului Alexandru al doilea, a cărui încredere reușise să o cucerească.
Dintr-o familie de români ortodocși din Săcele (Țara Bârsei, Brașov), ajunsă să se stabilească la Guyla (Ungaria, în vecinătatea graniței cu România, în dreptul Oradei), George Pomuț s-a născut la 31 martie 1818.Cu o inteligență nativă deosebită, avea să fie sprijinit de tatăl său care, deși doar simplu fierar, nu era lipsit de mijloacele materiale necesare. Așa se face că, după studiile elementare obișnuite la acea vreme, poate urma cursurile a două academii militare renumite în epocă, întâi cea imperială, la Viena, apoi cea franțuzească, la Saint Etienne.
Revoluția de la 1848 îl va găsi astfel bine pregătit spre a i se alătura lui Kossuth, devenind căpitan de honvezi și actionând, din această poziție, pentru alianța, dorită de Bălcescu, între mișcarea de emancipare a românilor din Imperiul Austro-Ungar și revolutionarii maghiari.
Înfrângerea acestora din urmă de către trupele imperiale, condamnarea pentru rasvrătire și riscul închisorii îl determină să ia calea exilului și, după o trecere prin Italia și Germania, ajunge, în sfârșit, în Lumea Nouă. Aici, punându-și în valoare spiritul întreprinzător, după un experiment ratat de a construi o utopică Noua Buda, pe modelul Noului Jerusalim, devine, ca avocat, bogat și influent, căpătând și cetățenia americană (15 martie 1855).
Izbucnirea Războiului de Secesiune (1861-1865) îl vede înrolat, ca voluntar, în armata nordistă, sub comanda viitorului președinte Abraham Lincoln.
Curajul, priceperea militară, cultura superioară, bunele maniere și tactul diplomatic înnăscut îl fac repede remarcat așa încât, urcând treaptă cu treaptă, iată-l la sfârșitul războiului înaintat la gradul de general de brigadă. Talentul diplomatic, ușurința în exprimare în cele opt limbi pe care le cunoștea îl aduc firesc în rândul reprezentanților statului său în lume și primul post ce i se oferă este cel de consul la Sankt Petersburg (1866),urmând avansarea, la cel de consul general (1874).
Între timp, participase nemijlocit la negocierile pentru achiziționarea Alaskăi, prietenia sa cu împăratul rus fiind, se pare, decisivă în finalizarea afacerii.
Așa se și explică, probabil, de ce, în 1878,la încheierea misiunii oficiale preferă rămânerea în Rusia, unde moare, în 1882.
Trecut de Congresul american în galeria „Părinților națiunii americane”, onorat în SUA, Ungaria și România, cu statui la Cleveland(SUA) și Guyla, orașul natal, George Pomuț, ca și fratele său, Constantin, medic, rămâne unul dintre merituoșii luptători, mai puțin știuți astăzi, pentru afirmarea drepturilor românilor din Ardealul aflat cândva în componenta Imperiului Austro Ungar.În ceea ce îi privește, românii americani și-au arătat prețuirea pentru eroul nostru reușind, în 1944 ,să construiască din fondurile strânse prin colectă publică în cadrul membrilor comunității, crucisătorul „General George Pomuț”, operațional până în 1970 în cadrul marinei militare a SUA.
Revenind la întâlnirea de vineri, în ciuda scepticismului unei mari părti dintre analiști, să fim totuși încrezători :are loc în ziua de Sfânta Maria Mare și amândoi participanții sunt, sau, cel puțin, se declară, buni creștini. Or, un bun creștin nu minte, nu înșală și respinge, din toată inima sa, fățărnicia!
Leave a Reply