Aici, la… Porțile Orientului

 

Spunea Goethe, marele scriitor german, într – una dintre scrisorile adresate bunului sau prieten și confident Eckermann că „Cel mai fericit om este cel care este în măsură să – și lege sfârșitul vieții de începuturile ei”. Trecut și eu binișor de „cota 80”, conștient că infinitul, ca timp, nu încape nicicum în viața unui om și admirator al titanului de la Weimar, orașul în care Goethe  și – a trăit ultimii ani, m-am întors, de mai multă vreme, la lecturile de tinerețe.

Constatând că, odată cu ele, prin ele, regăsesc și retrăiesc experiențe trecute, percepute dintr-o perspectivă în care, sigur, amintirile și emoțiile își au rolul lor, cu prietenii, care sunt și care nu mai sunt, cu bucuriile multe, puține și suferințele de care anii nu m-au cruțat. Căci, constatam cândva, în niște versuri scrise
în limba franceză, pe care le reproduc aici pe românește, „toate experiențele le-am trăit în această viață, toate experiențele, de la dragoste și până la moarte, pe toate le-am trăit așa de adevărat, așa de puternic.”

Spuneam așadar că m-am întors la lecturile de tinerețe, din liceu și mai apoi din studenție, când am avut șansa de a mă împrieteni cu unul dintre custozii de atunci ai Bibliotecii Universitare din București, Stelian Metzulescu, om de litere de aleasă cultură, dramaturg și poet, descendent al unei vechi familii boierești din Oltenia. El îmi asigura „scurtătura” către titluri care, în acei ani 1960, se puteau citi, desigur, dar cu aprobare anume și cu notarea numelui într-o condică unde nu era tocmai recomandabil să apari!
Dar, „Craii de Curtea – Veche”, fermecătorul roman al lui Mateiu I Caragiale, băiatul cel mare (și „din flori”)!, al celebrului nostru Nenea Iancu, nu se afla, din fericire, în acel „fond special”.
Îl reciteam, așadar, deunăzi și, de această dată motto-ul, peste care odinioară trecusem cu ușurință, mi-a reținut atenția. Este vorba de un text în franceză care, în traducere, e prea bine fixat în memoria noastră ca să mai stârnească întrebări privind autorul și circumstanțele în care a fost rostit: „Aici suntem la porțile Orientului, unde totul se tratează cu lejeritate.”
Și totuși…

Acum am găsit răgazul pentru a-mi astâmpăra curiozitatea și, în câteva minute, aveam și un răspuns demn de a fi cunoscut.
Povestea începe cândva, spre sfârșit de veac 19, când autoritățile românești au decis modernizarea portului Constanța, pe măsura nevoilor tot mai mari impuse de creșterea exporturilor de cereale. O licitație nu tocmai corectă, (eufemism, neindoielnic!) cu un câștigător apărut peste rând, cu o ofertă financiară vădit imposibil de refuzat dar  și de onorat, a condus la un imens scandal, încheiat printr-un proces de pomină, rămas în arhive și consemnat de presa vremii drept „Dosarul Hallier”, după numele inginerului francez a cărui antrepriză angajase lucrările, abandonandu-le de-abia începute.

Și procesul, oricum sonor prin sumele aflate în joc, peste 18 milioane de lei (leul românesc fiind, pe atunci, la paritate cu francul francez, una dintre cele mai puternice valute ale lumii), și prin celebritatea avocatului apărător al firmei franceze, Raymond Poincaré, nimeni altul decât viitorul președinte al Franței din perioada Primului Război Mondial.

Ei bine, în cursul pledoariei sale, celebrul avocat a rostit fraza care avea să rămână ca o marcă poștală lipită pe imaginea României : „Ce vreți, suntem aici la porțile Orientului, unde totul se tratează mai puțin în serios, unde place ca lucrurile să fie lăsate la voia întâmplării, contând pe o îndreptare de azi pe mâine..?!”

Dar procesul??
Sentința, dată pe 24 martie 1900,avea să-i acorde, totuși, pârâtului despăgubiri de 6,2 milioane lei, utilajele de pe șantier intrând în posesia statului român, care avea să continue și să finalizeze cu succes lucrările sub conducerea inginerilor români Laurențiu Erbiceanu si Anghel Saligny, acesta din urmă și proiectantul celui mai mare pod de cale ferată din Europa vremii, cel de la Cernavodă.

De reținut că, în momentul opririi lucrărilor, motivând că a cheltuit toți cei 18 milioane de lei pe care îi primise în avans, antreprenorul francez nu construise decât 35 de metri din miile de metri de dig pe care ii avea de ridicat!
Cât privește efectele politice ale scandalului, ar fi de reținut că la interpelarea cum de s-a putut ca la o ofertă de finanțare din partea statului de peste 25 milioane lei aur să câștige o firmă care pretindea că va efectua lucrările cu doar 18 milioane, ministrul de atunci al Lucrărilor Publice a răspuns că sunt și anumite considerente secrete, care nu puteau fi dezvăluite. Dar că, asigura el, „totul este cinstit, demn și util.”

Util, neîndoielnic, demn, probabil, dar și cinstit…
Oricum, dincolo de moștenirea unei, nu tocmai de mândrie, definiri de țară, unde totul se ia în ușor, „Afacerea Hallier” a constituit, în cele din urmă, un bun prilej de lansare a Școlii românești de constructii, cu remarcabile realizări în țară, dar și în lume, de peste un secol…

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *