Azi noapte a nins. Mai degrabă așezat, pentru că, de dimineață, zăpada acoperea străzile Bucureștilor cu un covor compact și uniform, de un alb imaculat pe care intervenția omului nu apucase încă să – l strice. Dar suficient de gros, 30-40 cm, ca să facă din simpla deplasare, ca pieton, un act eminamente temerar. Iar pentru partea „tehnologiei mișcătoare” formată din automobile, camioane, tramvaie, autobuze și celelalte vehicule pe patru sau mai multe roți, un demers către o singură și voluntară împotmolire.
Ca să nu mai pun la socoteală mulțimea de mașini care, parcate, ca de obicei, sub cerul liber, în fața blocurilor, s-au trezit dimineața strâns îmbrățișate de ramurile și trunchiurile copacilor doborâti peste ele de vântoasa de peste noapte într – un gest de tandrețe neașteptat și nedorit.
Ce e drept, meteorologii își făcuseră cu precizie datoria, avertizând din vreme asupra unei furtuni de zăpadă ce avea să ne lovească „în direct” și – și asumaseră chiar riscul unei alerte telefonice când ți – e somnul mai dulce, de „cod roșu”, între orele 4,20 și 8,20!
Dar avertizarea nu avea cum să țină loc și de utilaj de deszăpezire, nici măcar pentru pistele Aeroportului Henri Coandă din Otopeni, ceea ce a condus la întârzierea zborului programat al președintelui nostru spre Washington, unde îl așteaptă mâine o importantă întâlnire de pace.
Și cum străzile Capitalei sunt încă destul de neîmbietoare pentru ieșitul din casă, am rămas la domiciliu, adică la bloc, disponibil pentru a retrăi mental evenimente petrecute cu aproape trei sferuri de veac în urmă, mai exact în 1954, tot în luna februarie.
Pentru corectitudine față de adevăr, trebuie să subliniez încă de la început că în acel îndepărtat an, al celei mai teribile ierni cunoscute vreodată de România, populația (și, mai ales, autoritățile!) n-au beneficiat de nicio avertizare de vreme rea. Actualul Sistem European Integrat de Meteorologie nu se inventase încă și Nicolae Topor, un meteorolog realmente cu har și multă știință trebuia, pentru completarea informațiilor sale, să apeleze și la vechile Gromovnice românești. (Gromovnicul este un almanah popular cu prognozele zilnice ale vremii pe.. 120 de ani. Cum ultima ediție existentă în România, după știința mea, datează din 1884, rezultă că a putut fi folosit, cu bune rezultate, până în 2004! Cum am făcut-o eu însumi într-o emisiune, „Lumea ca fapt divers”, pe care am susținut-o vreme de un deceniu la T V R 2, în fiecare sâmbătă dimineața, în compania, succesiv, a trei nume binecunoscute ale culturii naționale: scriitorul Ștefan Mitroi, ziaristul Mihai Miron și actrița Ileana Popovici!
Dar, revino la chestiune, onorabile!
Aveam, pe atunci, puțin peste zece ani,eram școlar la Roșiorii de Vede. Iernile, cu vacanță cu tot, le petreceam în orașul natal care, la doar o sută de kilometri de București, se prezenta ca o veritabilă anticameră a unei Capitale ai cărei fii adoptivi, ca roșioreni, ne consideram cu toții.
De aici și asumarea statutului de martori oculari ai dezlănțuirii meteorologice din acel februarie 1954 care, deși a acoperit aproape întreaga țară, a înregistrat cele mai spectaculoase și, implicit, memorabile momente la București.
Istoria a reținut – o drept cea mai napraznică iarnă cunoscută vreodată prin doua caracteristici:cantitatea de zăpadă căzută, cu o medie de 117 centimetri, și durata perioadelor de ninsoare intensă, de până la 48 de ore fără întrerupere. Viscolul puternic, cu vântul atingând 126 km pe oră a întregit senzația. Nămeți de până la cinci metri înălțime , având ca element de comparație blocurile acoperite la nivelul balcoanelor de la etajele unu sau doi completau acest peisaj neobișnuit chiar și pentru ochii celor mai vârstnici.
Tunelurile tăiate prin zăpada înghețată pe strada Lipscani, centrul negustoresc al Bucureștilor acelor ani, pentru a permite traversarea clienților de la o prăvălie la alta erau fără îndoială ceva care atrăgea atenția, chiar pentru românii obișnuiți cu spectacolul iernii venite din stepele Estului, unii, cei mai mulți din filmele sovietice ale vremii, alții, mult mai puțini, supraviețuitori întorși din prizonieratul siberian.
La acest tablou trebuie adăugate tancurile transformate peste noapte în eficiente utilaje de deszăpezire, mașinile militare pe post de transportoare de pâine în cartierele și localitățile izolate și, mai ales, miile de oameni, soldați și muncitori cei mai mulți, mobilizați într-o bătălie cu forțele generalului iarnă ascunse la adăpostul munților de zăpadă răsăriți în mijlocul câmpiei și orașelor.
Și, neobișnuit lucru, nimeni nu plângea, nimeni nu se plângea. Nu doar noi, copiii, pentru care plusul de zăpadă însemna un plus de nea pentru oamenii de zăpadă pe care îi ridicam pretutindeni și de muniție albă pentru interminabile bătălii cu bulgări, dar nici cei mari, adulții. Poate că erau încă aproape de acel sfârșit de război care, în sufletul lor, reverbera imaginea adevăratei dimensiuni a suferinței. A acelei suferințe reale, imposibil de definit și de măsurat, depășind durerea unor mâini sau picioare degerate, pentru că amenințată să înghețe, o dată și definitiv, era însăși speranța.
Leave a Reply