A scrie despre lăutari...

…Reprezinta, dincolo de readucerea în actualitate, poate una dintre cele mai vechi profesii, un adevărat act de cultură. Cel puțin, acesta este punctul meu de vedere. Și spun asta, având la baza un concept și un fapt real, existent dincolo de perioada interbelică românească. Între cele doua războaie mondiale, și dacă vreți, chiar și în jurul anilor 1900, lăutarii cu pălării cu boruri mari, mândrii nevoie mare, cu zâmbet strengaresc în coltul buzelor și cu buricele degetelor îngălbenite de tutun, reprezentau, alături de dascăl și preotul satului, elita comunității. Și asta pentru ca lăutarul era, indiscutabil, martorul tuturor evenimentelor majore din viata membrilor comunității, (botezul, nunta, etc). Poate, cu siguranță chiar, de aceea lăutarul a fost atât de respectat. Și asa au apărut acele „enclave” lăutărești unice, de o puternica rezonanta artistica și culturala. Pentru zona noastră, au existat, (nu mai exista din pacate), acele „enclave lautaresti” de exceptie: în Vlasca la Clejani, Naipu si Marsa. „Pa Tilorman”, la Gratia și Dobrotesti. În prezent, totul este istorie. La Clejani mai sunt doar 2-3 lăutari autentici, exeptandu-i pe cei care își zic „ca sunt de la Clejani”, la Mârsa vreo doi, la Naipu și mai putini, asemenea pe Tilorman.
Cineva m-a întrebat când s-a deteriorat folclorul autentic, cântecul lautaresc: eu cred ca atunci când a apărut între instrumentele autentice ale lăutarilor noștri germanul acordeon. Acesta a stricat ansamblul melodios al unui taraf. S-a început cu acordeonul si s-a ajuns la …manea. Dar asta este o alta poveste.
Românul emancipat nu mai ascultă folclor autentic. Românul emancipat cu ifose de secol 22, ascultă alte genuri muzicale și rar, foarte rar, piese etno.
Ei, lăutarii autentici din Clejani, își trag seva interpretativă din folclorul autentic de Vlașca și Teleorman. Au în interpretarea lor ceva dumnezăiesc, iar versurile lor, vorba lui Tudor Gheorghe, „este metaforă pură”, iar cuvintele piesele lor, sunt de o frumusețe aparte, dispărute cu timpul din dicționarul uzual al romanului ( ex:azâmă-paine din aluat nedospit ). Pentru că lumea era lume, lăutarul, preotul și dascălul, în societatea rurală românească, dar mai ales aici, „pe Vlașca și Tilorman”, erau apreciați. Cu acele pălării cu boruri mari, mândri nevoie-mare, interpretau inegalabil cântecul autentic, nealterat…
Până și marii actori ai lumii adoră acest cântec și zâmbesc când lăutarul își înjură partenerul de scena cu dragoste și prietenie zicându-i „da returnela Caliule, fira-i tu al dracu de balaoacheș!”. Că vorba aia, lăutarul autentic din Vlașca și Tilorman a colindat lumea satului în lung și-n lat cu cântecul lui nealterat, vorba Clejanilor autentici, „de la Giurgiu la Lixăndrie”. Și, vorbal lui Cucurică, „de la Clejani, până pă Tilorman, dincolo de Ciolănești”. În egală măsură, au colindat globul, și au cucerit cu cântecul lor intreg mapamondul.
Și au rămas unici, pentru că viersul lor este nealterat și nu acceptă modernismul! Ei cântă în draci, fără reguli absurde impuse de orchestrații moderne. Orchestrația lor, este urechea și glasul dumnezaiesc.
De aceea cântecul autentic lăutăresc nu va dispărea niciodată…