…Reprezintă, dincolo de readucerea în actualitate poate una dintre cele mai vechi profesii, un adevărat act de cultură. Cel puțin, acesta este punctul meu de vedere. Și spun asta, având la baza un concept și un fapt real, existent dincolo de perioada interbelică românească.
Între cele doua războaie mondiale, și dacă vreți, chiar și în perioada anilor de după 45, până prin 80, lăutarii cu pălării cu boruri mari, mândri nevoie mare, cu zâmbet strengăresc în coltul buzelor și cu buricele degetelor îngălbenite de tutun, reprezentau, alături de dascăl și preotul satului, elita comunității.
Și asta, pentru ca lăutarul era, indiscutabil, martorul tuturor evenimentelor majore din viata membrilor comunității, (botezul, nunta, etc). Poate, cu siguranță chiar, de aceea lăutarul a fost atât de respectat. Și asa au apărut acele „enclave” lăutărești unice, de o puternică rezonantă artistică și culturală. Pentru zona noastră, au existat acele „enclave lautaresti” de exceptie: în Vlasca la Clejani, Naipu si Mârsa. „Pa Tilorman” în nordul județului, la Gratia și Dobrotesti. În prezent. totul pare că devine istorie. La Clejani mai sunt doar 4-5 lăutari autentici, exeptandu-i pe cei care își zic „ca sunt de la Clejani”, la Marsa vreo doi-trei, la Naipu și mai putini, asemenea pe Tilorman.
Cineva m-a întrebat când s-a deteriorat folclorul autentic, cântecul lăutaresc: eu cred ca atunci când a apărut între instrumentele autentice ale lăutarilor noștri germanul acordeon. Acesta a stricat ansamblul melodios al unui taraf. S-a început cu acordeonul si s-a ajuns la …manea. Dar asta este o alta poveste.
Românul ”emancipat” al anilor de după 90, nu mai ascultă folclor autentic. Românul emancipat cu ifose de secol 21, ascultă alte genuri muzicale și rar, foarte rar, piese autentice. Revenind la lăutari, ei, lăutarii autentici din Clejani, își trag seva interpretativă din folclorul autentic de Vlașca și Teleorman. Au în interpretarea lor ceva dumnezăiesc, iar versurile lor, vorba lui Tudor Gheorghe, „sunt metafore în esență pură”.
Vorbind despre lăutarii din zona etno-folclorică Vlașca-Teleorman, care vin din enclavele Gratia, Clejani, Roata, Naipu, ei sun ”rubetenii”, au același arbore genealogic și moștenesc căntecul ”de la ăl bătrân” și îl transmit din generație în generatie. Până și portul și ținuta ”scenică” le transmit cu sfințenie din generație în generație. Pentru ei, lumea este lume, și trebuie respectată! De aceea, în vremuri uitate, lăutarul, preotul și dascălul, în societatea rurală românească, dar mai ales aici, „pe Vlașca și Teleorman” erau apreciați. Cu acele pălării cu boruri mari, mândri nevoie-mare, interpretau inegalabil cântecul autentic, nealterat…
Lăutarul adevărat, cântă după ureche, el nu are conservator cu diplomă la purtător, dar melosul lui este inconfundabil și dumnezăiesc. Nu acceptă facilul și își înjură partenerul de scenă cu dragoste și prietenie zicându-i printre buze: „Dă returnelă bună, fira-i tu al dracu de balaoacheș!”. Că vorba aia, lăutarul autentic din Vlașca și Tilorman a colindat lumea satului în lung și-n lat cu cântecul lui nealterat, vorba Clejanilor autentici, „de la Giurgiu la Lixandrie”…
Și au rămas unici, pentru că viersul lor este autentic și nu acceptă modernismul…
Închei cu ce a spus celebrul Culai:” Noi, ăștia de la Clejani, suntem rubedenii și cu ăia de la Mârșa, și cu ăia de la Roata și Gratia. Si cu cântecul nostru am colindat toată zona, de la Clejani și până pă Tilorman, la Talpa, Slăvești si până la Ciolănești!”
De aceea cântecul lăutaresc nu va dispărea niciodată…
Leave a Reply