Am pășit în viață în comunism, când lumina unei lanterne era cel mai bun prieten al nostru în buză de seară când, responsabili, trebuia să ne facem temele pentru ca a doua zi doamna învățătoare să nu ne apostrofeze.
Am consumat copilăria bătând mingea pe maidan cu orele și uitând de multe ori că acasă ne așteaptă o scatoalcă și o muștruluială. Am avut cei șapte ani de acasă învățați din familie și, prin prisma acestui fapt, nu ne scăpa nici un trecător pe stradă să nu îl întâmpinăm cu acel prelung ”sărummânaaaa!…”. Am fost o generație dorită de părinții noștri, chit că am fost o generație de sacrificiu. Am trecut în buză de tinerețe, în democrația de tranziție. Cu gânduri mărețe, dar cu bunul simț la purtător. Ne-am propus să schimbăm lumea, să facem una mai bună, cu ziua de mâine lipsită de greutățile și privațiunile de care ne-am lovit noi. Și nu pentru noi, ci pentru copiii noștri. Pentru generația care avea să schimbe generația ”cu cheia de gât”. Ne-am propus mult, ne-am propus puțin… Nu știu. Cert este că ne-am dorit ca generația care ne urmează să aibă libertatea de a alege, de a se bucura de viață, să aibă oportunitățile pe care noi nu le-am avut și, esențial, să îl iubească pe Dumnezeu, dar și pe semenii lor.
Din păcate, noi cei din generația decrețeilor ne împuținăm pe zi ce trece, văzând cu ochii că nu ne-am atins ținta. Astăzi, s-a înlocuit acel prelung ” sarumânaaa…”, cu ”salut, bro!” și constatăm cu inima frîntă că generațiile care vin sunt repetente la bunul-simț proverbial, la conexiunea cu Divinitatea, că răutatea a pus stăpânire pe noua societate și ne întrebăm : de ce oare?!…
Răspunsul la această întrebare, cu siguranță, nu îl are nici Moromete și nici Victor Petrini. Noi, în nici un caz…
Leave a Reply