De ieri dimineață, lumea presei românești e mai săracă, ce convențional sună aceast clișeu intrat în obișnuința anunțurilor plecării din viață a cuiva care a reprezentat un NUME pentru și printre semenii breslei sale. Mă refer, desigur, la moartea lui NICOLAE CRISTACHE, unul dintre marile modele ale jurnalismului din România ultimei jumătăți de veac. De fapt, un model pe cale de dispariție astăzi, venit din acea lume a gazetăriei interbelice în care, mai presus de orice, conta acuratețea informației, realitatea faptei relatate, trăirea, într-o echidistanță asumată, a adevărului.
Îl cunoscusem prin 1975, în anturajul lui Adrian Păunescu, fostul meu coleg de la Facultatea de Filologie din București, pe când încă tânărul ziarist Nicolae Cristache, avea doar 34 de ani, era secretarul general de redacție al relansatei reviste „Flacăra”, căreia conducerea marelui poet și gazetar ii redase strălucirea din anii inceputurilor.
De atunci, avusesem ocazia să – i urmăresc creșterea, care îl adusese în postura de adevărat reper de conștiință și caracter, în gazetăria cea de toate zilele, dar și în roman, prin consecvența cu care își susținuse opiniile în acei ani, dinainte de decembrie 1989, când abordarea unor subiecte sensibile presupunea stăpânirea unei adevărate măiestrii in slalomul printre tabuurile timpului. Dar și după presupusa revoluție, când libertatea câștigată cu sânge se dovedise o cale de a aduce la suprafață în relațiile interumane reziduurile urii latente care sălășluia în adâncurile societății.
Avea să o spună, în mod explicit, în cadrul unei remarcabile emisiuni TV, ” Recurs la morală”, în 2018, în dialog cu excepționala ziaristă a televiziunii naționale, Luminița Velciu : ” Nu putem să visăm la infinit, trebuie să vedem adevărul, Ura domină, și atunci la ce bun libertatea? „
În ceea ce privește condiția ziaristului, părerea lui Nicolae Cristache este tranșantă : „Jurnalistul nu este un funcționar al presei,el trăiește. El nu joacă un rol, trăiește.” Iar despre profesiunea pe care o practică, concluzia, după decenii și decenii de gazetărie, exercitată cu exemplară probitate, nu poate fi alta : „Ziaristica este viață, o altfel de viață”.
O viață trăită intens, îndeplinind până la capăt îndemnul pe care ni – l adresase cândva marele nostru George Cosbuc : „O luptă – i viața, deci te luptă /Cu dragoste de ea, cu dor…”
Este ceea ce Nicolae Cristache a făcut în întreaga sa carieră, conștient că scrisul sau poate schimba destine, după cum, cu un fin spirit de observație, îi transmitea Ilie Purcaru, fost coleg de redacție din anii de la” Flacăra „ :” Tu nu scrii articole, tu pui lespezi „!
Pentru a ajunge la un asemenea statut, în care cuvântul tău să capete valoarea unui verdict dincolo de orice posibilitate de contestare, ziaristul nu are decât o singură cale, căutarea. În afara noastră dar, în primul rând, în noi.” A căuta este verbul esențial pentru a fi un adevărat ziarist.”
Și când constați că toată căutarea conduce către o fundătura, luciditatea obligă la un moment de autoanaliză. Așa cum a ales să facă Nicolae Cristache, în ultimii ani, pe fondul imensei dezamăgiri produse de dispariția presei de investigație într-o țară în stare de implozie. S-a retras la Cornu, în Prahova, la umbra dealurilor din avantposturile Bucegilor, alături de soție, Talida Covaci, ea însăși unul dintre ultimii supraviețuitori ai unei prese în care dominantă este ideea de a face cunoscut adevărul lucrurilor și nu promovarea unei ideologii. Fie aceasta mai mult sau mai puțin mincinoasă!
Acolo l-a găsit moartea, și tot acolo, la rădăcina unui copac din propria-i livadă, îi va fi dat lui Nicolae Cristache să – și aștepte și întâlnirea cu veșnicia.
Căci, asemeni dacilor de odinioară, el a ales pentru reîntoarcerea în pământul din care ne – a plămădit Dumnezeu, calea cenușii, incinerarea.
Poate și fiindcă, așa cum îl știu din anii nesfârșitelor și entuziastelor dialoguri de la „Albina” sau „Capșa” studenției, viitorul atât de profund romancier și ziarist Nicolae Cristache a fost și un declarat admirator al poetului și filosofului german Friedrich Nietzsche. Cel care, cu o premonitoare inspirație, i-a și rezumat viața într-o poezie de înălțătoare frumusețe : ” Nesătul, asemenea flăcării, ard și mă mistui/Tot ce ating se preface-n lumină /Și cărbune e tot ce las în urmă /Da, sunt o flacără!”
Leave a Reply