Reciteam zilele trecute, ecou neașteptat poate al zgomotelor rachetelor prăvălite peste timpanele omenirii dinspre Golful Persic, câteva poeme, culese la întâmplare, din Grădina Parfumată a acelui spațiu de străveche civilizație unde au mijit cândva zorii lumii pe cale de a apune astăzi. Și pe măsură ce înaintam în lectură, în minte, irezistibilă atracție, se contura imaginea unui alb auriu nesfârșit, pe care armăsari pur sânge alergau în voie, stârnind sub copite pulberea imaginației și risipind-o în roiuri de stelare catrene.
Deșertul, da, el era acolo, gata să mă cuprindă în îmbrățișarea – i mortală, spre a-mi dărui, generos ca întotdeauna, neuitarea. Doar moartea ne face nemuritori, a spus-o cu vreun veac în urmă un spaniol de geniu, Unamuno, repovestind, talmăcind de fapt pentru contemporanii săi de secol 20 aventurile unui alt spaniol genial, Cervantes, care trăise, cu mai bine de patru secole în urmă, dramatica experiență a vieții de rob în pustiurile de la marginile Saharei.
Și tot de acolo, dinspre tinuturile nisipurilor mișcătoare ale nordului Africii, incandescent , ziua, și înghețat, noaptea, aveam să primesc, peste ani, unul dintre cele mai profunde mesaje poetice întâlnit în anii lecturilor mele. Descoperit într-o antologie franțuzească de poezie berberă… „Drumul veșniciei nu se tocește cu pulberea unei zile”…
Sub semnul acestui gând, las imaginația să mă conducă urmând traseul sinuos desenat pe nisipul deșertului către răsărit, mereu către răsărit, parcurgând în sens invers calea magilor de odinioară. Și las în urmă, pe rând, locuri și epoci. Grecia lui Socrate Aristotel și Pitagora, cu Homer, Ulise și înșelătoarea Circe. Egiptul Soarelui, al faraonilor și misterioaselor piramide. Țara Făgăduinței, cu Moise și Tablele Lui, cu Înainte Mergătorul Ioan, cel predicand în deșert și cu Iisus însuși, traversând pustietatea firii omenești, de la adulația osanalelor la etern acuzatorul, pentru omenire, „ucide-l „!
Și tot astfel, mereu mai departe, mereu mai înapoi, la timpurile în care, ne aduce aminte un vechi istoric, Tacit, l-am mai citat recent, puternicii de atunci ai lumii pustiau pământul și locului rămas gol ii spuneau pace! ( „Au făcut un deșert și l-au numit pace”!) , formulare auzită, nu de mult, și în zilele noastre.
Între un imaginar, astăzi, Persepolis, și un Samarcand al amăgirilor împlinite, caravana memoriei străbate, din miraj în miraj, pustiul, căutând oaze care nu mai există și izvoare care au secat demult.
Dar setea există, ea, care nu poate fi astâmpărată cu apa unor Fata Morgana desenată de creierele încinse pe contururile unor orizonturi mereu mai îndepărtate. Inclusiv setea de a afla, de a ști, de a fi, întreg și solidar cu trecutul, stramoșii, dar și cu viitorul și urmașii tăi.
Doar dacă nu cumva totul nu-i decât un vis, s-a mai spus asta, un coșmar din care ne vom trezi, totuși, înainte ca spaima să ne fi prins, paralizându-ne definitiv, între chingile cârceilor săi.
Speranța, încă, așadar, astăzi, există.
Maine însă…
Balzac, un vizionar capabil să fi pătruns secretele Comediei umane cu precizia unui anatomist care procedează la o atopsiere a sufletelor, anticipează o imagine a Pamantului viitorului de o înfiorătoare luciditate : ” Un deșert, unde există totul și nu există nimic :Dumnezeu fără oameni”.
Leave a Reply