Dedicată slujirii, cu pasiune și credință în Dumnezeu, a semenilor, viața medicului Eugenia Mihalovici (Helene Danubia, ca scriitoare) ilustrează posibilitatea reîntoarcerii, în al XX – lea veac, la vremurile martirilor din perioada de început a creștinismului.
Ortodoxă, prin naștere (24 decembrie 1916) și prin educația primită în familia anilor copilăriei, ea avea să trăiască experiența convertirii la catolicism sub covârșitoarea influență a Monseniorului Vladimir Ghika, pe care avea să-l cunoască în anii în care și-a încheiat studiile de medicină la Universitatea din Geneva (Elveția), între 1939-1942. De altfel, destinul său avea să – l urmeze în mare măsură pe cel al marelui prelat ortodox trecut la catolicism în 1900, primul român care, din 1923,cu încuviințarea Papei, va oficia ca preot atât în rit latin, cât și bizantin. Și Eugenia, ca și Monseniorului Ghika au avut de suportat teroarea închisorii comuniste a anilor 1950 pentru aceleași imaginare vinovății. Predestinarea vine de departe, nu întâmplător zilele lor de naștere fiind legate de marea sărbătoare a Nașterii Mântuitorului, Crăciun 1873,monseniorul Ghika, ajun de Crăciun 1916,dr Eugenia Mihalovici. (ȘI poate și faptul că scriu despre martirajul celor doi nu este întâmplător, după cum arătam în prima parte a acestor însemnări, legătura fiind asigurată de un nume, Alexandrina, purtat și, de mama Monseniorului Ghika, și de o matușă a Eugeniei și stră mătușă a mea,Alexandrina Rakowski – Alexandrescu, precum și de soția mea, Alexandrina Alexandrescu!
La revenirea în țară, în plin război mondial, (bătălia de la Stalingrad, cea care avea să schimbe radical cursul conflictului era în plină desfășurare), proaspătul doctor în medicină Eugenia Mihalovici încearcă să pună în practică cele văzute în Elveția și, la îndemnul Monseniorului Ghika și cu implicarea directă a acestuia construiește la Predeal o capelă catolică dedicată Sfintei Fecioare Maria. Asezământul, ridicat în imediata vecinătate a vilei în care locuia împreună cu sora sa, avea să fie consacrat cu titulatura de Capela Sfânta Maică a Libertății, la 22 august 1949,ceremonia fiind oficiată de episcopul Patrick O’Hara, regent al Nunziatului Apostolic în România. Hramul noului lăcaș de cult, în jurul căruia trebuia să se ridice și un Asezamant spitalicesc destinat îngrijirii bolnavilor săraci fusese stabilit, la sugestia Monseniorului Ghika, la 18 iulie.Modelul unui asemenea Asezamant de îngrijire dr. Eugenia Mihalovici îl aflase în timpul unui sejur de studii, în SUA, în 1946,la misiunea medicală fondată de Maica Dengel, la Philadelphia.
În mod cu totul neașteptat, capela din Predeal a putut funcționa fără întrerupere în anii comunismului, chiar și în condițiile în care practicarea cultului catolic fusese drastic limitată, iar cea a cultului de rit bizantin (greco – catolic), chiar interzisă . De aici, din Capela de la Predeal, în anii 1951-1952, Monseniorul Ieronim Mendes a condus chiar destinele bisericii catolice din România până în momentul arestării sale (noiembrie 1952). Ce e drept, hramul capelei fusese schimbat în „Adormirea Maicii Domnului”, cu serbare la 15 august. Anumite informații, pun această neașteptată toleranță pe seama intervenției episcopului Patrick O ‘Hara, reprezentantul Vaticanului în România, pe lângă atotputernica, pe atunci, Ana Pauker! După decembrie 1989,avea să se revină la denumirea inițială în anul 2015,ca semn al reintrarii „în atmosfera de speranță pentru noi și pentru țară”, cum avea să arate în cuvântul său Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscopul Mitropolit de București din acel moment.Toate sub semnul Libertății interioare, a Luminii și a Curajului, pe care nicio forță opresiva nu le pot înfrânge în inima celui cu adevărat credincios.
Ele aveau să se releve într-o formulare exemplară în cartea autobiografică a Eugeniei Mihalovici( Helene Danubia), pe care am evocat – o deja, „Le bonheur arrache” ( „Fericirea smulsa”). Găsim în ea exprimări cu valoare aforistică, rezumând adevărul exprimat de Iisus atunci când adresandu – se lui Simon pescarul îl numește Petru( „Piatră”), cu misiunea de a constitui temelia pe care se va clădi Biserica Sa. De aici și comparația, subtilă, a suferinței care ascunde în ea misterul bucuriei, sau a libertății care nu se poate edifica decât pe iubire, excluzând ura și lașitatea. Căci a-ți trăda aproapele, anchetat fiind, în schimbul unei iluzorii libertăți, înseamnă, de fapt, asumarea unei condamnări eterne, fără a mai putea spera vreodată la iertare și libertate. Este ce au înțeles din totdeauna martirii creștinătății, de la cei jertfiți în perioadele prigoanelor imperiale ale antichității la cei uciși în închisorile și gulagurile comuniste. Ba și mai aproape de noi, într-o perioadă în care noul tsunami ateu, provocat de exploziile unor conștiințe răzvrătite împotriva lui Dumnezeu, precum odinioarăcea a lui Lucifer, încearcă să cuprindă între zăbrele de îndoială și ură lumina icoanelor.
În ceea ce o privește, Eugenia Mihalovici a reușit să supraviețuiască momentelor de cumpănă și să triumfe ea, o mână de om, în fața unei lumi ostile care încera să-i supună și să – i distrugă spiritul. A trăit suficient pentru a se putea întoarce în iubita ei țară după evenimentele din decembrie 1989 și a încerca să-și continue opera întreruptă după cutremurul din martie 1977, când fusese nevoită să părăsească România, renunțând până și la cetățenia română. A fondat, în acest sens, un centru spiritual „Manresa”, în activitate și astăzi, destinat credincioșilor catolici, dar nu numai, în căutarea apropierii de Dumnezeu.
Sfârșitul o va găsi pe Eugenia, neobosita luptătoare pentru adevăr, credință și omenie, la Geneva, orașul elvețian care îi oferise, de mai multe ori, de-a lungul vieții, adăpost și liniște. Se întâmpla în 1998 la, dacă aritmetica nu ne înșală, aproape 82 de ani, între care mulți, cei mai mulți, de adevărat martiriu.
Leave a Reply