Vă mai amintiți poate, cei care v-ați asumat risipirea unor minute din timpul ce v-a fost dăruit de Creator pentru parcurgerea unora dintre însemnările pe care le-am așezat în chenarul acestei rubrici, de cea pe care am consacrat-o excepționalului pianist român Dinu Lipatti. Prezentând atunci prodigioasa – i carieră, sfârșită prematur din cauza unei maladii incurabile, atunci, ( 1950) ca și acum, ilustram textul cu o fotografie a mormântului său, aflat în Cimitirul Chene-Bourg din Geneva.
Or, căutând-i locul de veci în liniștitul cimitir elvețian, nu departe de granița cu Franța, am descoperit că tot acolo se află îngropată și o altă personalitate a istoriei noastre, Eugenia Mihalovici, al cărui nume nu mai spune nimic, sau aproape nimic, generațiilor de astăzi. Și asta în ciuda rolului covârșitor pe care l-a avut în a face cunoscută în Occident, în ultimele decenii ale secolului trecut, adevărata față a societății românesti din întreaga perioadă comunistă. Adică din anii imediați finalului de război, ai instaurării „dictaturii proletariatului” la adăpostul și prin puterea baionetelor armatei sovietice „eliberatoare „ și până la acel Crăciun pătat cu sânge din decembrie 1989.
Sigur, în argumentarea, spre justificare, a ignoranței cu privire la importanța personalității celei amintite, s-ar putea invoca faptul că revelarea adevărurilor despre lumea românească Eugenia Mihalovici a făcut-o, în Elveția, începând din 1978, sub pseudonimul de Helene Danubia, păstrând ascunsă adevărata identitate, spre a-și feri de represalii rudele și prietenii rămași în țară. O spune de altfel ea însăși în deschiderea romanului sau autobiografic „Le bonheur arrache” „(” Fericirea smulsă „), apărut în 1982 cu subtitlul :” Mărturia unei femei medic într-o țară comunistă „. Și totuși…
Șansa de a mă afla la Geneva în ultima lună și jumătate mi-a permis să mă pot apleca mai mult asupra unor aspecte mai puțin știute ale existenței celei căreia destinul i-a hărăzit să-și lege anii formării sale profesionale, precum și ai deceniilor afirmării sale literare, până la sfârșitul vieții, de orașul de pe țărmul Lacului Leman. Cumva, straniu joc al întâmplării, ca și în cazul marelui scriitor argentinian Luis Borges, despre care am scris nu demult. Ba, mai mult încă, să descopăr o legătură colaterală, dar fabuloasă în sine, între Eugenia Mihalovici, medicul-scriitor auto-exilat în Elveția în 1977 și una dintr stră stră mătușile mele dinspre partea tatei, profesoara de matematici din Ploieștiul anului 1900, Alexandrina Alexandrescu.
O asemenea afirmație presupune desigur cel puțin câteva explicații, pe care mă grăbesc a le aduce.
Născută la 24 decembrie 1916, într-o familie înstărită, în care credința ortodoxă reprezenta elementul fundamental al educației, Eugenia avea să crească, formându-se ca om în spiritul necondiționatei iubiri față de Dumnezeu și a datoriei de a fi oricând dispusă să demonstreze această iubire după modelul sfântului Apostol Pavel, prin ajutorarea semenilor. În 1939, un an de răscruce în istoria Europei și a lumii, tânăra de 23 de ani este chemată să aleagă, pentru continuarea studiilor de medicină, stralucit începute la București, între două dintre marile metropole științifice ale lumii, Paris și Geneva. Surprinzător, deși în „Orașul Lumină”, cum era supranumit Parisul acelor ani ar fi putut beneficia de sprijinul unui văr, student și el, fiul fostului ambasador al Uniunii Sovietice, Christian Rakowski, Eugenia alege Geneva.
Aici, o paranteză se impune. Nascut în 1873 , la Kotel, localitate bulgărească ce va reveni României în urma războiului ruso – româno – turc din 1877/1878, Christian Rakowski va deveni medic după studii strălucite la Sorbona unde s-a contaminat însă și de ideile unui socialism radical care l-au impus printre cei mai importanți lideri ai mișcărilor comuniste din România, spațiul balcanic, Rusia și Ucraina. Întors în țară, va funcționa ca medic militar în armata română dar se va remarca, mai ales, prin contribuția decisivă la formarea partidului social democrat.
Apropiat al lui Lenin, căruia i-a și furnizat pașaport fals, la Munchen, pentru a se putea reîntoarce, în 1900 în Rusia și a fonda ziarul „Iscra” ( „Scânteia”), Rakowski a fost și cel mai fidel prieten al lui Leon Troțki. A avut un rol important în primii ani ai revoluției bolsevice. După moartea lui Lenin, Stalin, care vedea în el un dușman și un concurent, îl îndepărtează de centrii de putere, Sankt Petersburg și Moscova, desemnându-l ca ambasador la Londra și, apoi, la Paris. Va fi rechemat, în 1928, judecat și condamnat la moarte, sentința ce va fi executată în 1941. Gorbaciov, în 1988, va dispune rejudecarea cazului și Christian Rakowski va fi reabilitat total, recăpătându-și locul în galeria fondatorilor statului sovietic.
Un detaliu care ține de viața sentimentală a revolutionarului bulgaro-româno-ruso – ucrainean și care îl leagă de autorul acestor rânduri? În 1913, se căsătorește cu Alexandrina Alexandrescu, frumoasa profesoară de matematici din Ploiești, tânără cunoscută în anturajul lui Constantin Dobrogeanu Gherea pentru ideile sale de rezolvare, în sensul spiritului socialismului de orientare franceză, a inegalităților lumii. Corespondența dintre cei doi revolutionari îndrăgostiti, Christian și Alexandrina, accesibilă în format digital, ar putea constitui și astăzi, cred eu, un bun model a ceea ce am putea rezuma sub genericul dragoste și politică.
Și, cu aceasta, să revenim la povestea principalei eroine a însemnării de astăzi. Dacă în anii de studenție, la Geneva, Eugenia învață esența științifică a viitoarei sale profesii de medic, tot în orașul elvețian, unde frecventa cercurile catolice, și mai ales, în deplasările sale la Paris, unde îl cunoaște și primește binecuvântarea preotului Vladimir Ghika, viitorul sfânt, află calea apropierii de Dumnezeu. De altfel, soarta, dar nu numai soarta ci și aberația diabolică a unui regim ce voia să pună stăpânire și pe sufletele oamenilor, nationalizăndu-le odată cu averile lor, avea să îi readucă împreună, în închisoare de această dată, în 1954, în România, pe Eugenia Mihalovici și pe marele prelat. Acuzati,si unul și celălalt, de.. spionaj în favoarea Vaticanului și SUA și de apartenența la un cult religios, cel catolic, scos în afara legii de atunci din România intrată în sfera dominației staliniste. Prințul părinte Vladimir Ghika avea să și moară intemnitat( a se reciti, eventual, episodul pe care i l-am dedicat anul trecut, din perspectiva colegului său de celulă, profesorul rosiorean Florea Costache). Eugenia avea să fie eliberată după „doar” șase ani din cei zece la care fusese condamnată, în 1960.
De altfel, într-un excepțional volum publicat după stabilirea definitivă la Geneva, Helene Danubia, alias Eugenia Mihalovici descrie pe larg emoțiile trăite în acei ani de suferință petrecuți între zidurile închisorii, cu momentele de supremă umilință din perioada anchetelor, dar și cu infinita lumină de speranță creștină și de triumf asupra Răului emanată de martirajul lui Vladimir Ghika. Cartea, intitulată, traduc titlul, „Prinț și martir. Apostolul Dunării” este, apreciază exegetii vieții și operei Monseniorului, poate cea mai emoționantă dintre zecile care i-au fost dedicate.
Și aici pun punct întâlnirii noastre de astăzi urmând ca la următoarea însemnare să continui această poveste a unei românce care și-a dedicat viața, asumându-și suferință și umilire în numele slujirii lui Dumnezeu și a alinării durerilor trupurilor și sufletelor semenilor.












Leave a Reply