Ieri, la Geneva, mi-am îndeplinit, în sfârșit un gând: o vizită în Cimitirul Regilor, amplasat chiar în zona centrală a orașului. Era un gând care ma urmărea încă de la prima mea trecere prin bătrâna localitate de pe malurile Lacului Leman în care, cel puțin o dată în istoria sa, omul și – a reorânduit relațiile sale cu Dumnezeu. Și a făcut-o discret, fără ostentație, fără să lase în urmă alt semn vizibil decât schimbarea locului pentru somnul nostru cel lung de sub veghea ocrotitoare a bisericilor, undeva, dincolo de zidurile cetății.
Sigur,că aceasta este senzația observatorului contemporan, la 1536, când Jean Calvin, marele reformator al creștinismului, autoritatea supremă a Genevei acelor vremuri, va fi luat decizia, ea să fi stârnit și impotriviri. Dar trecerea timpului aduce cu sine și uitare și uneori conduce la situații paradoxale, precum cea a ” Cimetiere des Rois”, ” Cimitirul Regilor”, considerat un adevărat Pantheon al Genevei, pe care cinci secole de dezvoltare urbană îl plasează acum în centrul orașului.
Dar nu cimitirul, astăzi celebru, mă interesa, ci unul dintre „chiriașii” săi, poetul și eseistul argentinian Jorge Luis Borges, poate cel mai important autor al veacului al XX-lea, cel care mă fascinase în anii studenției mele. Și continuă să mă încânte prin modul său unic de a fi privit și descris universul, el, care a fost orb vreme de peste 37 de ani. Un Univers Labirint, în care noi, oameni de nisip, ne mândrim cu destinul nostru de locatari privilegiați. Și credem că suntem stăpâni într-o lume care ne oferă totul, cu singura condiție a justei alegeri, care ne-a fost lăsată în seamă.
I-am descoperit cu ușurință mormântul, la numărul 335, grație binecunoscutei rigori elvețiene care, la intrarea în adevăratul parc de vreo 29000 de metri pătrați afișează locația fiecăruia dintre cei aproape patru sute de ” locatari” pe care ii găzduiește cimitirul. Marcat cu o piatră funerara simplă, inscripționată pe o parte cu numele, fără alte specificații, iar pe cealaltă cu un text asupra sensului căruia se discută încă în lumea cunoscătorilor operei lui Borges, mormântul ne oferă , în sine, poate cea mai profundă analiză critică a geniale sale creații. O creație, ca și în cazul marilor romantici ai secolului anterior, marcată de conștiința sentimentului tragic de a o fi luat înaintea vremurilor. Și a înțelegerii oamenilor, se înțelege. De aici nefericirea, pe care și – o asumă, explicit, într-o poezie („Remușcare”) :„Am comis cel mai mare păcat pe care un om îl poate comite. Nu am fost fericit.”)
Dar, ca și în cazul lui Eminescu la noi, această ne fericire a fost terenul fertil care a putut germina și hrăni o spiritualitate capabilă să urce până în infinitul cerurilor de unde, scrutătoare, să investigheze, luminându-le cu proiectorul lucidității, adâncurile umane. Și de aici observații care, premonitoare în anul 1986, cand Borges s-a săvârșit din viață, își dovedesc validitatea acum, în 2026, când omenirea se pregătește parcă spre a-și trăi agonia : „Lăudat fie coșmarul care ne dovedește că putem produce infernul.”
Nu pe un asemenea ton și într-o asemenea atmosfera îmi voi încheia întâlnirea de astăzi. Viata lui Borges, cu Geneva, care a fost, pentru el, nu o a doua, ci acea patrie continuă, intimă de nepierdut, pe care o alegem cu luciditatea minții, ne transmite, totuși, un alt mesaj: Să credem în noi, în perenitatea noastră, garantată nu de iluzorii, artificiale exerciții stilistice, ci de simplitatea firului de iarbă care ne îmbrățișează mormântul, de mușchiul care vine să sporească prin umbra lui misterul înscris pe lespedea ce ne veghează întru veșnicie. Altminteri el, argentinianul absolut, îndrăgostit pătimaș de pampasul fără sfârșit al țării sale și de tumultul vieții unui oraș cu sânge fierbinte, precum Buenos Aires, a găsit în echilibrul și liniștea Genevei locul ideal pentru descoperirea sinelui, cunoașterii și împăcării, la început și sfârșit de viață, cu propriul eu, cu propriul destin.
Aici, la umbra uriașilor Calvin și Rousseau, tânărul Jorge Luis a învățat, între anii 1914-1918 să privească și să înțeleagă lumea, aici s-a întors, la sfârșit, spre a-și incheia drumul prin viață. Și, cine știe, după cum ne spune el însuși în încheierea unuia dintre cele mai frumoase elogii aduse vreodată vreunui oraș, „știu că voi reveni mereu la Geneva, poate chiar și după moartea trupului meu.”( „Atlas”, 1984).
O posibilitate, deocamdată, doar virtuală, pentru că marele argentinian, la trei decenii de la coborârea acelui corp muritor în pământul acoperit de iarbă pe care se joacă astăzi copiii, trăiește, este viu, cât se poate de viu, în orașul helvet și continuă, cu extraordinara-i viziune, să ne orânduiască lecturile, el, bibliotecar orb, în biblioteca universală a lumii noastre. Reușind, ca nimeni înaintea sa, să reașeze, la locul ei, fiecare carte. Iar acolo unde ar fi existat goluri, rescriind, din propria memorie, precum un Homer modern, Iliadele și Odiseile lipsă.
Așa l-am revăzut, cu ochii minții, ieri, 23 aprilie 2026, privindu-mă cu ochii acoperiți de mușchi ai pietrei funerare din Cimitirul Regilor din Geneva.
Leave a Reply