După ce Dumnezeu a făcut Lumea, și – a încheiat creația cu ceea ce ar fi trebuit să fie capodopera , OMUL, reprezentat prin cuplul primordial, Adam și Eva, căruia i-a dat în grijă și stăpânire totul. Adică Cerul și Pământul.
Cu obligația doar de a da nume lucrurilor și vietuițoarelor, stele și planete, animale sau plante. Și de a respecta o regulă minimală, un tabu, anume de a rezista ispitei de a gusta dintr-un anumit Fruct, un măr, plasat ademenitor în copacul maiestuos așezat în mijlocul Grădinii Raiului. Și Totul ar fi trebuit, din acel moment, să se petreacă perfect, în veacul veacurilor, fără de suferință, fără de durere, fără de moarte. Din păcate, o eroare de programare, sub aspectul cronologiei, poate și o anumită amnezie, altminteri greu de imaginat, o supraapreciere a capacității de rezistență la tentațiile celui Rău, astăzi i-am spune reziliență, a făcut să se fi fost omis „amănuntul” că apariția omului fusese precedată de aceea a șarpelui și să fi lăsat desăvârșirea universului pe seama autodevenirii.
Existența Pomului Cunoașterii, cu apetisantele sale mere roșii, pe care avea să le cânte și al nostru Mihai Beniuc, poetul cameleon al anilor ’50 ai trecutului veac, aș plasa-o tot în categoria unor asemenea ” imprudențe cerești”, cu efecte greu de anticipat pe termen lung. Or, ce poate fi mai lung, ca durată, decât veșnicia?!
A lăsa liberul arbitru la îndemâna unor copii, cu mintea necoaptă îndeajuns, ceea ce erau oamenii începuturilor, se va dovedi o idee periculoasă, ale cărei urmări tragice nici măcar jertfa Unicului Fiu nu avea sa o răscumpăre pe de-a – întregul.
Așa se face că omul nu va deveni un domiciliat permanent al Raiului, iar viața sa nu va rămâne fără sfârșit, cel puțin până la a doua venire a Mântuitorului.
Cât privește Pământul, după sute și sute de milioane de ani de frământată existență,in care nici Potopul, nici cutremurele, nici erupțiile vulcanilor și nici măcar ploile de foc căzute din cer nu i-au liniștit temperamentul de copil obraznic, el continuă să se joace de-a transformarea, deplasându-și, în loc de cuburi, gigantice plăci tectonice cu lentoarea, dar și tenacitatea unor țestoase uriașe în cautarea împlinirii unui letal ritual amoros.
Și povestea noastră ajunge astfel la zilele pe care le trăim astăzi și la un loc a cărui evocare , până nu demult, ar fi reprezentat doar o întrebare încuietoare la vreun concurs de cultură generală pe teme geografice : STRÂMTOAREA ORMUZ !
Asta pentru omul oarecare, de pe stradă, pentru că în lumea marilor afaceri petroliere strâmtoarea din Golful Persic, dintre Iran și Oman, numește un traseu cheie pentru comerțul mondial de țiței, din zona marilor producători către economiile cele mai dezvoltate ale planetei. Căci nu departe, în uriașele pungi-peșteri săpate de mama natură după planurile Creatorului în piatra adâncurilor, în locurile insemnate pe hărțile lumii cu nume precum Iran, Irak, Kuwait, Bahrain, Dubai, Qatar și asa mai departe se află ascunzătoarea în care un misterios Ali Baba și-a pus la adăpost comorile, Aurul Negru. Adică acel mult râvnit elixir al tinereții fără bătrânețe al economiei mondiale, cel puțin așa cum este croită ea de câteva veacuri încoace. Și, ca atare, motiv de gâlceavă între puternicii lumii, cum ar fi spus înțeleptul nostru Cantemir Vodă, pe vremea când, pe post de inginer hotarnic, la anul 1722, desena granițe chiar prin apropierea ținuturilor numite mai sus.
Au trecut de atunci, iată, mai bine de trei veacuri, regi și dinastii acoperit-s-au cu pulberea nisipurilor și uitarea oamenilor, dar comoara din Golf nu și – a micșorat valoarea. Dimpotrivă, „deranjul” general provocat acum, în doar câteva zile, de închiderea principalei artere prin care sângele energetic extras de sub nisipurile Orientului Mijlociu ajungea în circuitele productive ale lumii arată cât de fragilă este încă iluzia eliberării de sub dependența fosilului pentru a întra în zodia verde a regenerabilului.
Dincolo de toate aceste observații, întregite de acea olecuță nucleară, menită să complice lucrurile, oricum am lua-o, e de notat că turbulențele politico-militare au apărut tocmai acolo unde și Pământul își continuă joaca dea -v-ați ascunselea a maselor continentale. Adică, exact acolo unde, geologii sunt de acord, placa arabică s-a strecurat sub cea eurasică determinând înălțarea munților Zagros, din sudul Iranului, în vreme ce de cealaltă parte a Golfului Persic, dinspre apus, Peninsula Musandam înaintează dinspre Oman, asemeni unui pumnal către țărmul estic.
Cum fenomenul geologic, care a început acum vreo 35 milioane de ani, este în plină dezvoltare, estimările conduc la ideea că, în ce din urmă, întreaga strâmtoare va dispărea, printr-o alipire a malurilor. Iar blocarea ei, atât de controversată astăzi, va deveni un subiect de arhivă.
Singura problemă, într – adevăr majoră, rămâne aceea a celor care vor mai exista atunci dintre pământenii de astăzi, nu ca indivizi, nici măcar ca civilizație, dar cel puțin ca specie, pentru a consemna evenimentul.
Altminteri, fără urmă a vreunui pesimism oarecare, nu rămâne decât, privind toată agitația celor cărora li se pare că vor stăpâni pământul, să le amintim vechea zicere a Ecleziastului : ” Deșertăciunea, deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni „!
Leave a Reply