Duminica trecută, la Geneva a fost o zi însorită. Floriile ( ortodoxe) și Paștele ( catolic) s-au încadrat în acel chenar de lumină preconizat de al nostru „rege al poeziei vecinic tânăr și felice, veselul Alecsandri”, cum îl numea Eminescu pe cel supranumit și „Bardul de la Mircesti”, care a stabilit, o dată pentru totdeauna că : ” Vin Floriile cu soare /Și soarele cu Florii…” ( Necesar de spus, voi dezvolta altă dată, că Alecsandri s-a născut nu chiar în satul de pe malul Siretului ci undeva, prin preajmă, căci evenimentul ivirii sale pe lume a survenit într – un poștalion)!
Așadar cald, senin și soare, sărbătorim în familie cele două momente ale Unicei Jertfe și Invieri, anticipând cumva cu o săptămână clipa în care de la Sfântul Mormânt vom primi și dovada prin Lumina cea necreată trimisă din Înalt. Un Înalt care se asociază, în inimile noastre, paradoxal poate pentru unii, cu Adâncul Credinței, aceea Credință care, ne spune același Eminescu, Luceafărul spiritului românesc: „Zugrăvește icoanele-n biserici…”
Peste puține ore, sâmbătă, la amiază , va veni și ceasul Luminii noastre, adusă nouă din acea Biserică a Învierii de la Sfântul Mormânt, precum odinioară, la cea dintâi sărbătorire a întoarcerii între vii a Mântuitorului, cel care și-a asumat fără de vină toate greșelile și păcatele noastre.
Legat de acel moment și de acel loc, chiar dacă Piatra zidirii este de acum alta, după ce Timpul și vrăjmășia oamenilor vor fi prefăcut – o în cenușă pe cea a începuturilor, sensul ei s-a păstrat același. Și asta mulțumită unei, aparent anodine convenții omenești, survenită în anul 1536, în februarie. Atunci, strălucitul sultan Soleiman, pe drept zis și Magnificul, padișahul Imperiului Otoman, stăpânitorul și al acelor Sfinte Locuri, a acordat regelui francez Francisc I o Capitulație, act cu valoarea unui tratat politic și comercial de astăzi, prin care îi erau conferite Franței și cetățenilor săi anumite drepturi în administrarea teritoriului de la Jerusalem unde a fost judecat, condamnat, răstignit și îngropat Iisus, dar și unde avea să se petreacă și miracolul Învierii Sale. Decide, așadar, „Sultanul Sultanilor și Hanul Hanilor, Calif al Islamului Soleiman :” Noi vrem ca Locurile Sfinte, atât dinăuntru cât și din afara Jerusalimului, inclusiv Biserica numită a Învierii, care este Sfântul Mormânt să rămână în posesia lor și interzicem supușilor noștri și oricărei alte persoane, oricare ar fi ea, să le aducă atingere sau să le pretindă vreo dare… „.
Observăm, dintr-un început, tonul plin de respect al textului, care folosește un mod de exprimare de natură a nu leza cumva sensibilitatea regelui creștin căruia îi era delegată autoritatea deplină asupra unor părți de teritoriu aflate în stăpânirea Imperiului Otoman. De altfel, conform acelorași capitulații, ele fiind reînnoite la fiecare câțiva ani, beneficiarii străini nici nu se aflau sub jurisdicția autorităților locale turcești și, pentru eventualele abateri de la lege, erau supuși judecății consulului țării lor. Cumva, cum se întâmplă cu cetățenii americani, în zilele noastre, care se bucură de ceea ce se cheamă, juridic, extraterioritalitate pentru judecarea delictelor.
Ceea ce este și mai important de revelat este ca de asemenea „Capitulații”, (termen deloc peiorativ, pentru că nu are nicio legătură cu sensul modern al cuvântului „capitulare” ci cu „capitol”, paragraf dintr o lege) au beneficiat și unii domnitori români, precum Mircea cel Bătrân, cel Mare, și Vlad Țepeș. Capitulația acordată voievodului Mircea al Țării Românești de către sultanul Baiazid , urmare a Bătăliei de la Rovine din 1393, poate fi considerată a fi fost cel mai avantajos tratat încheiat vreodată de vreo țară românească. Ea prevedea, în schimbul unui haraci anual ca semn al suzeranitatii față de Poartă, scutirea de taxe vamale pentru mărfurile românești pe întregul teritoriu al Imperiului, dreptul pentru români de a – și păstra și practica credința creștină strămoșească precum și acela de a ctitori și sprijini așezăminte creștine pe teritoriile aflate sub stăpânire turcească (se va și întâmpla și la Sfântul Mormânt și la Sfântul Munte -Athos).În replică, turcilor le era interzisă construirea de geamii la nord de Dunăre, ținerea de trupe în spațiul românesc și erau obligați la respectarea legilor țării, unde trebuia să se supună deciziilor dregătorilor locali.
Pe plan extern, cele două țări se angajau la asistență mutuală împotriva unor dușmani comuni. Adică, privind obiectiv, cam tot ceea ce se stipulează în documentele de constituire ale unor alianțe politico-militare de astăzi. Inclusiv, în ceea ce privește diferitele inadvertențe, cum ar fi cele privind religiile diferite, opuse chiar, practicate de locuitorii țărilor „aliate”.
Dar, evadând pentru moment din istorie, să ne întoarcem la bucuria momentului pascal pe care îl vom trăi curând împreună cu celelalte aproximativ 250 de milioane de ortodocși, rămași fideli acestei ramuri a credinței creștine, așa cum s-a ales la Marea Schismă din 16 iulie al anului 1054.
Neuitând de locurile de ” monastire și de pomenire” cu care sunt presărate vecinătățile orașului nostru unde, cu multe decenii în urmă, autorul rândurilor de față și colegii săi din clasa întâi a Școlii primare de băieți nr 1 din Roșiorii de Vede erau scoși la iarbă verde și ouă roșii ,în Duminica de Paști, de inimosul lor invățător, domnul Traian Velea. A ne aduce aminte, asta se întâmpla în anul 1951, la începutul unuia dintre cele mai neguroase decenii ale României ultimului veac…
Leave a Reply