În ultimele zile, cu urechile și mințile pline, ocupate de zgomotele venite dinspre Orientul Mijlociu și dinspre Golful Persic, avem ocazia să trăim, în direct, pe viu și fără anestezie, demonstrația teoriei sonicității formulate în urmă cu un secol de genialul nostru compatriot George Constantinescu.
Nu voi intra în detalii. Amintesc doar că se referă la forța sunetului care, exploatată cum se cuvine, poate deveni o armă nimicitoare. Din fericire, o asemenea armă sonică, nu a fost inventată sau, dacă a fost, nu este folosită încă. Fapt este că și fără ea, unda de șoc a deflagrațiilor, de la Teheran sau Tel Aviv, a fost suficient de puternică și de orbitoare ca să eclipseze în trecerea ei toate atrocitățile celuilalt conflict, cel de la granițele noastre, „operațiunea specială” a Federației Ruse contra Ucrainei și, pe deasupra, să golească dintr-un foc rezervoarele autovehiculelor și avioanelor a jumătate dintre țările lumii. Și asta simplu, făcând să urce până la cer prețurile a tot ceea ce înseamnă carburant, fie el benzină, motorină sau kerosen.
În această hărmălaie planetară, ciondăneala noastră dâmbovițeană pe seama bugetului pe anul 2026 a răsunat asemeni unui adormitor cântec de leagăn, bun doar să acopere scâncetele copilului numit țară, un copil care, prin vocile miilor de angajați care tocmai au aflat că vor rămâne fără de locuri de muncă, își strigă, neputincioși, suferința. Ca să nu mai vorbim de vocile multor categorii de pensionari și de persoane pedepsite deja de Dumnezeu, prin dizabilitățile lor, care și-adaugă vocile în acest veritabil cor al durerii.
Între ei, ultimii, dar nu și cei din urmă, pentru că sunt semne, din păcate, că lista va rămâne deschisă, cei 820 de angajați de la ceea ce s-a numit „Rulmentul” Alexandria, acum JTEKT, acronimul fabricii după numele actualului proprietar, mare consorțiu japonez din metalurgie.
Argumentele închiderii unității industriale, cu efecte dramatice pentru doua trei mii de oameni, pentru că numărul viitorilor șomeri trebuie înmulțit cu cel puțin 3 sau 4, ai membrilor familiilor lor, ține de restrângerea pieței de desfacere a producției. Plauzibil, dar asta nu ține de cald într-o zonă unde șansa de a găsi un loc de muncă este minimă, pentru că ultimele decenii au condus, ca și în restul României, la dispariția, prin implozie, a industriei naționale. De unde și titlul acestui eseu.
Și pentru că ” implozie” are, între alte sensuri, conform DEX (Dicționarul Explicativ al Limbii Romane) și pe acela de ” prăbușire gravitațională a unei stele”, mai amintesc doar situația a trei stele ale industriei românești care s-au prăbușit, stingându-se după 1990.
Două dintre ele, cu o vechime mai mare decât jumătatea de secol comunist, pentru a exclude riscul acuzației de nostalgie față de un anume regim, și toate întra – atât de moderne, încât definirea lor ca „fiare vechi”, cum le-a numit un politician prin anii de după „revoluție”, devine aberantă.
Întâi, Uzina 1 Mai din Ploiești. Creată în anul 1908, cu numele de „Concordia”, inițial cu capital german, ajunsese în anii săi de glorie, prin 1980, cu cca 18.000 de angajați, să ducă România pe locul trei în lume, după SUA și URSS, în materie de producție de utilaj petrolier și a doua la export, după americani. Utilajele sale de foraj la mare adâncime, la 10000 metri, o plasau chiar pe locul întâi! Ruptă în bucăți, a rezistat până în 2018 când a intrat în demolare. Acum, pe o parte din cele 84 de hectare ocupate de halele sale funcționează un complex comercial, Prahova Value Center.
Apoi, „Tractorul Brașov”, înființată în 1925 ca fabrică de avioane. IAR-urile și – au câștigat gloria în bătăliile aeriene din cel de al Doilea Război mondial, România fiind una dintre puținele țări producătoare de avioane de luptă în acele timpuri. După război, în 1946, se redeschide ca producătoare de tractoare, ajungând să fabrice peste 30 de tipuri în peste două milioane de exemplare Din 1990 intra în declin, numărul angajatilor ( 23000) scade continuu și, în 2007,intră în lichidare.
Al treilea exemplu este de dată mai recenta, chiar din aceste zile, și privește o altă zonă, cândva de strălucire a industriei românești, industria chimică, acum pe cale de dispariție. Înființat în 1954, Combinatul Chimic Borzești, din 1990, Chimcomplex, a devenit, după achizitionarea,in 2018,a cinci linii de lucru de la Oltchim Râmnicu Vâlcea, cel mai mare combinat chimic din țară. Doar că, acum câteva zile, și-a anunțat angajații că urmează a închide producția a trei dintre cele 18 linii funcționale în acest moment. Și astfel, 1200 de lucrători din cele două locații, Borzești și Rm Vâlcea, va trebui să – și caute de lucru.
Unii, cei mai norocoși, poate chiar la același combinat care, pe fondul reducerii producției, își întărește Divizia comercială, dată fiind nevoia de creștere a importurilor cu produse valorând 1,2 miliarde de euro anual. O afacere din care deficitul comercial, și așa mare, vă mai spori cu un 15% în anul viitor pentru produse chimice, după estimările analiștilor economici. Comentariile sunt, cred, de prisos.
Leave a Reply