Ieri, în ziua celei de a cincea „babe” a unui început de martie încă indecis în a-și consuma rezervele de căldură și de lumină alocate lunii, am fost invitatul Radio România Antena Satelor, la emisiunea „Viața la țară”, moderată, cu distincție și dezinvoltura de doamna Violeta Anghel.
O emisiune bine întrată în conștiința ascultătorilor, cu un public al ei, statornic, un public care continuă să creadă în satul românesc, așa cum este el astăzi, cu problemele, mai vechi, dar mai ales mai noi, și cu valorile, mai ales mai vechi, pe care timpul nu a reușit, încă, să le îmbrace în uitare. Este vorba, în esență, de cei care nu au uitat, nu vor să uite, lumea în care, la adăpostul străvechilor codri ai istoriei, păduri nebune risipite de a lungul și de a latul timpurilor și al Timpului, ne-am născut ca neam și ca țară.
M-am simțit confortabil încă dintr-un început, în studioul tapetat cu imagini decupate parcă de pe vechile velințe oltenești sau transferate de pe coaja oualelor de Paști, incondeiate de mâinile măiestre ale măicuțelor vreunei mănăstiri bucovinene.
Intuiam, și acesta este cel mai important lucru, că undeva, după zborul lor prin eter, cuvintele și ideile mele vor fi receptate de urechi deschise să le audă și de minți pregătite să le înțeleagă. După cum și aveau să o confirme, emisiunea fiind una interactivă, apelurile ascultătorilor răspândiți prin țară și prin lume.
Am spus – o, de altfel, încă de la începutul emisiei, după flatanta prezentare făcută mie și Institutului Național de Statistică, instituția în numele căreia mă aflam în studio, că mă consider a fi și un purtător de cuvânt al acelor „niște țărani”, prin care ruralul românesc supraviețuiește încă, distinct, într o lume în care omul real, de carne și sânge, trebuie să se strecoare, dând din coate, prin mulțimea imitațiilor sale generate de o inteligență artificială nu tocmai prietenoasă, imitații care se înghesuie să-i ia locul.
Și când spun asta, am în vedere și proiecția lumii care îl înconjoară, ne înconjoară, învelindu-ne, asemeni coconului unei larve de fluture până la momentul în care, crescându-ne aripile, vom putea zbura.
Ea, natura, căci despre ea e vorba, acel „templu cu stâlpi însuflețiți”, cum o numea Baudelaire, genialul poet francez, în al său sonet „Corespondențe”, anticipare a întregii filosofii ecologiste de astăzi, nu înseamnă nimic dacă o lipsim de principalul său element, Omul. Și, coborând la esențe, omul pământului, țăranul.
Nu „fermierul”, cum, rușinându – ne parcă de cuvintele limbii române, îi spunem astăzi, ci țăranul, cel autentic, păstrătorul, în miezul său etimologic, al valorilor imprescriptibile de țărână și țară.
Așa dar, satul românesc, țăranul român mai există ei oare, așa cum generația mea a mai apucat să îi cunoască acum 60–70 de ani?
Răspunsul e :DA!
Și asta înseamnă că acea comunitate de oameni, cu ierarhii, cu obiceiuri și tradiții, de la Plugușorul Anului Nou la Steaua Crăciunului, cu băncuța de stat de la poartă și hora duminicală din centrul satului, care încă mai funcționau ca mediu de reuniune socială prin anii ’50 ai trecutului veac, mai există încă. Și nu doar ca spectacole de pus în scenă la venirea vreunui oaspete, ci pur și simplu ca formule de prelungire a existenței în așezări izolate, departe chiar și de acoperirea telefoniei mobile de înaltă performanță.
Paradoxal, poate, la prima vedere, dar vechiul sat românesc mai trăiește încă și acolo, sau, mai ales acolo, unde locuitorii săi au dispărut, sau sunt pe cale să dispară, cu totul. În acele fărâme rurale, precum Bătrâna, din Hunedoara, sau Făget (Alba), cam pe acolo pe unde printul Charles, acum regele Charles al doilea al Marii Britanii, a venit să -și găsească ascendența sa transilvaneană, căutând – o cu inima.
România mai are ceea ce Vestul european și de mai departe, de dincolo de Atlantic, a pierdut demult: celulele stem ale spiritului țărănesc, acele elemente de vitalitate ancestrală care, transplantate într – un mediu prielnic, ar fi în măsură să regenereze, readucând la viață satul, realitatea originară pe care Europa a pierdut-o în urmă cu secole, iar America, nici măcar nu a avut-o vreodată.
Și, a apropos de întoarcerea la natură, am să închei de o mai manieră mai sugubeață, pe măsura voroavei țăranilor noștri de odinioară, „vechi și bătrâni”, hâtri la vorbă și înțelepți la sfat, parodiind o celebră „Vara la țară”, parodie ea însăși, a lui George Toparceanu, după poezia cu același titlu a poetului roșiorean Alexandru Depărățeanu de la mijlocul secolului al XIX :„Mie dați – mi iarba crudă /Ploaia udă /Să strănut /Deci, să exist!”
Leave a Reply