De câteva zile, planeta trăiește sub semnul lui Marte, zeul războinic, care își etalează fără rezerve arsenalul de distrugere în fața căruia ideea de protecție, de adăpost, devine un iluzoriu anacronism.
Au trecut mai bine de două milenii și jumătate de când Darius, marele rege persan, că tot avem în prim plan pe urmașii săi moderni, iranienii, suferea umilința înfrângerii în fața sciților și geților care își apăraseră pământurile, la nord de Istru, cu săgeți și arcuri. Omenirea a evoluat, tehnologia a ajuns să progreseze suficient de mult încât un voiaj de vacanță în jurul Pământului , „călare” pe satelit, să fie doar o chestiune de cont bancar, dar…
Întrebat care este diferența între barbarie și civilizație, un umorist francez de la 1900, răspundea în jurnalul „Le Rire”, „Râsul” : „Barbarie este să-i tai capul dușmanului de la un pas, cu sabia, iar civilizație, să-l nimicești cu o salvă de tun de la un kilometru”! Kilometru care, precum în poveste, s-a tot înmulțit, ajungând ca distanța, oricât de mare, să nu mai reprezinte astăzi nicio siguranță în fața rachetelor hipersonice. După cum nici adâncimea, betonată cu tone de ciment, nu mai asigură, deja, o ascunzătoare salvatoare. Am văzut-o recent.
Pe fondul unor asemenea evenimente dramatice, în care noțiunea de victimă colaterală nu mai stârnește vreo emoție, nici măcar numărul, oricât de mare, ne mai având vreo relevanță, îmi vin în minte reflectiile unui remarcabil prozator, poet, jurnalist, aviatorul francez Antoine de Saint-Exupery. Născut în 1900, dispărut în valurile Mediteranei în 1944, la manșa avionului de recunoaștere pe care îl pilota (trupul nu i-a fost găsit niciodată), autorul unui roman minuscul, ca dimensiuni (doar vreo 50 de pagini)!, dar uriaș, ca mesaj, a avut privilegiul de a privi, și în jos, spre pământ, și în sus, spre cer, de la înălțimea celor câteva sute de metri la care evolua aeroplanul său.
„Micul Prinț”, volum căruia i-a asigurat și grafica, este cartea unui om liber, singur cu sine și cu gândurile sale, observator obiectiv și onest, urmare, cu siguranță, a practicării unei profesii, pilotajul, care exclude orice tentativă de a trișa.
În primul rând el, pilotul, obligat să zboare cu ochii larg deschiși, într-o vreme când nu putea lăsa conducerea avionului pe seama unei aparaturi de bord quasi-inexistente față de cea de astăzi, constată că marea eroare a omului modern este încăpățânarea de a privi lumea cu ochii și nu cu inima. Trăind sub dictatura cifrelor, intrați în pielea omului de afaceri, numărăm stelele, considerându-le ale noastre, doar pentru simplul fapt de a le fi înregistrat pe abacul privirii. De aici și dorința de a avea, de a poseda, mereu mai mult, mereu mai multe, uitând că există și lucruri care nu pot fi cumpărate, precum prietenii și prietenia. Și de aici un al doilea paradox, singurătatea, însingurarea, acutizate astăzi, tocmai în plină explozie a rețelelor sociale. Căci legăturile umane, trăinicia punților dintre noi, nu depind de tehnologia, de modernitatea instrumentarului suport, ci de intensitatea mesajului. Un fenomen care atrage după el, consecință firească, incapacitatea noastră de a ne mai mira. De a mai vedea, imaginandu – ne, esențialul! Acel esențial pe care, omițându-l, nu facem decât să ne ucidem inocența, copilăria.
Adică acea perioadă în care începeam să ne domesticim destinul, îmblânzitori și îmblânziți deopotrivă. Și deveneam, prin aceasta, răspunzători și responsabili, pentru noi și pentru planeta de a cărei toaletă, crede Exupery, ar trebui să ne îngrijim în fiecare dimineață, îndată ce ne-am lăsat, la baie, periuța de dinți. O planetă pe care, altminteri, o cercetăm și o măsurăm continuu, înregistrând – o în evidențele noastre cu preocuparea unui contabil atent să nu scape cumva virgula vreunui detaliu.
Și o ultimă observație, inspirată de aventurile Micului Prinț, pe care imaginația unui ” terrian” de geniu l-a coborât de pe asteroidul său călător printre stele pe planeta noastră, pentru un ceas de odihnă. Ea privește Timpul, acel râu mereu curgător în apa căruia, spunea bătrânul Heraclit, nu ne putem scălda de două ori: de ce să alergăm după el, de ce vrem într-una „să câștigăm timp”?
În incertitudinea vieții, soluția împlinirii de sine, ne spune autorul, între multe alte minunate scrieri, al încântătorului „Zbor de noapte” (a se vedea și filmul, din 1933, cu nemuritorii John Barrymore și Clark Gable), este „să mergi încet, spre o fântână…” Pentru că acolo vei găsi apă, apă, „nu ceva necesar vieții, ci viața însăși”. Și dacă în drum, ți s-ar părea că te biruie arșița, sădește un stejar. Dar și răbdare…
Nici Soarele, nici Pământul, nu – s de îmblânzit într – o singură zi…
Leave a Reply