Eram copil, prin clasa a IV-a, a Școlii de Baăieți nr 1 din orașul natal, Roșiorii de Vede, în acel îndepărtat an 1954. La Cinema „Carpați”, amplasat la colțul străzii Mărăști, pe care locuiam, cu strada spre Gară, care dădea și numele cinematografului, rula un film celebru, în epocă, coproductie franco-italiană, dar și cu actori americani, „Ulise”.
Cu Kirk Douglas în rolul protagonistului, filmul prezenta aventurile eroului din „Odiseia”, poemul anticului Homer, după ce grecii lui Agamemnon reusiseră să cucerească Troia. Scenele, de o violență „bine temperată” ne fascinau, mai ales pe noi, cei mici,” înfometați” de a vedea și altceva decât filmele de război sovietice, în care devenea vizibil și pentru noi un exces propagandistic cu ruși buni și germani răi care conducea la situații neverosimile. În „Ulise” era însă altceva, știam de la început că asistăm la punerea în scenă a unei povești, a unui mit pe care îl cunoșteam și îl trăiam ca atare, secvență cu secvență. Nu-i de mirare că filmul l-am vizionat de mai multe ori, în condițiile în care tatăl unuia dintre colegii de clasă lucra la cinematograf și ne facilita „gratuitatea” la intrare…
Așa că au fost multe scene pe care le-am memorat perfect, oricum, la 11 ani memorarea este în plină formă. Între ele, cea în care grecii captivi în peștera ciclopului Polifem, reușesc evadarea grație stratagemei imaginate de șiretul Ulise. Anume, orbirea lui Polifem, zdrobindu-i singurul ochi cu un țăruș înroșit în foc, după ce l-au adormit, îmbătâdu-l. Sau secvența în care grecii, desculți, dansează sălbatic pentru a stoarce boabele de struguri și a produce astfel vinul necesar aducerii la îndeplinire a planului de evadare. Altminteri, dincolo de nevinovata inadvertență –când stoarcem strugurii, obținem must, nu vin, și mustul nu îmbată! –, trebuie să recunosc că „Ulise” mi-a adus primele noțiuni de oenologie, știința fabricarii vinului, pe care le-am primit vreodată.
Treptat, li s-au adăugat altele, întâi și întâi cele prezentate, ca demonstrație, de însuși Iisus, la nunta discipolului său, Simon Zilotul, în Cana Galileii. Atunci, la rugămintea Mamei Sale, Mântuitorul a înfăptuit prima Sa minune, preschimbând apa în vin. (Să amintesc că, la București, în Biserica Podeanu, se află moaște ale celui dintâi Apostol al lui Iisus, Simon Zilotul.)
Pentru mine, dincolo de acceptarea miracolului, a fost și primul moment în care m-am întâlnit cu ideea posibilei tansmutații a unor elemente ale naturii în altele, obiectiv căruia alchimiștii timpurilor viitoare îi vor consacra energie, ani și multă imaginație. Nu neapărat irosite, științific vorbind, sau eretice, din punctul de vedere al religiei. Dovadă, Albert cel Mare, poate cel mai cunoscut alchimist al istoriei, a fost recunoscut de Biserica Catolică între sfinții săi, iar unele dintre opțiunile sale nu contravin deloc principiilor fizicii și chimiei celor mai moderne. Care acceptă că cele 118 poziții ocupate actualmente în celebrul Tabel periodic al elementelor elaborat de savantul rus Mendeleev reprezintă rezultatul unei infinite serii de transmutații naturale suferite de materia Universului de-a lungul unui timp fără început și fără sfârșit.
Dar vinul?
Povestea sucului viței de vie, a vinului, de la poemele homerice, sec al VIII-lea i. H și minunea Mântuitorului, consemnată în Evanghelia după Ioan, a fascinat imaginația oamenilor, în primul rând a locuitorilor din spațiul mediteranean, al Orientului Mijlociu și al Mării Negre, acolo unde și Dumnezeu, și natura, i-au așezat începuturile.
Evident, în aceste însemnări nu voi încerca să sfidez imposibilul, adică o prezentare exhaustivă a ceva pe care nici Marea Enciclopedie Britanică n-ar putea cuprinde. Mă voi margini, așadar, să evoc doar câteva impresii legate de lecturile nemijlocite având ca subiect vinul.
Elev de liceu fiind, prin 1960, în penultimul an la „Anastasescu”, unul dintre profesorii de limbă română de atunci, un dascăl cu un gust literar de o mare finețe, Dumitru Mercaș, îmi recomandase spre lectură un roman din afara programei școlare, „Vinul de viață lungă „, de N. D. Cocea. Romanul, apărut în 1931, reprezenta una dintre creațiile de vârf ale unuia dintre cei mai interesanți prozatori români din perioada interbelică, jurist de profesie, cu alura de „boier amoral”, cum va fi categorisit după 1989, cu vederi comuniste și mare admirator al lui Lenin, pe care îl și cunoscuse, la Petrogad, în 1917.
Dar,trimiterile biografice contează mai puțin. Fapt este că „Vinul de viață lungă”, în ciuda unei subțirimi a intrigii și a previzibilitătii deznodământului, mi s-a părut, prin bogăția de memorabile pasaje dedicate vinului, a fi cel mai frumos imn dedicat creației lui Dionisos, petrecărețul zeu al mitologiei grecești. Ca atare, vă voi propune aici un florilegiu de texte din romanul lui N. D. Cocea care, părerea mea, ar putea face parte din orice antologie dedicată temei.
Cu un plus, particular, adus Cotnarilor, nobila podgorie care își trimitea solii aromelor sale să lumineze cerul pocalelor ridicate la Putna sau Suceava de Ștefan cel Mare și Sfânt. :„În pahar parcă nu era vin, ci chihlimbar. Ape ruginii, fosforescente, jucau în irizari nesfârșite, în masă compactă a vinului untdelemnos. Nu era Cotnar roș. Era Cotnar alb. Și, cu toate acestea, în cupa de cleștar, la flacăra lumânărilor, Cotnarul acesta alb avea răsfrângeri de purpură și sânge.” Odată băut, vinul transmite o senzație unică, greu descriptibilă,” de parcă ai avea o gradină în gură „. Moment întregit printr-o superbă comparație om/pământ, sub efectul împrospător al vinului ceresc. ” Mi-e bine, așa cum trebuie să – i fie pământului jilav stropit cu soare… simțeam cum se ridică în mine valuri de sănătate, de exuberanță, de tinerețe. „
A doua lectură, din anii facultății de litere, la București. Cu șansa de a fi prins ultima generatie a marii culturi românești din învățământul nostru universitar :George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Balaci, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan… Eugen Simion, viitor președinte al Academiei Române, și Nicolae Manolescu, viitor șef al Uniunii Scriitorilor, cu doar câțiva ani mai mari decât mine, își începeau abia ucenicia ca asistenți la catedrele marilor maeștri. Am citit atunci, era între cărțile de comentat la seminarul de italiană, „Pâinea și vinul” („Pane e Vino”), romanul lui Ignazio Silone, frescă a vieții uneia dintre cele mai sălbatice regiuni ale Italiei postbelice , Abruzzi.
Și am regăsit simbolistica străveche a vinului în viziune creștină, componentă a gestului de împărtășire cu Dumnezeu, prin actul eucharistic. De spus că, de 13 ori aflat printre nominalizații la Premiul Nobel pentru literatură, Ignazio Silone a fost, multă vreme, unul dintre liderii comunismului italian, de care se va despărți după o vizită în Uniunea Sovietică, în 1927-1928, care îl face să descopere o realitate ce-l va dezamăgi profund. Cam ca al nostru Panait Istrati. Și să devină, după propria-i afirmație, „un socialist fără partid, un creștin fără biserică”.
În sfârșit, a treia lectură pe care v-o propun aici, este fermecătorul „Tratat privind buna folosire a vinului”, izvodit de imaginația lui Francois Rabelais, genialul scriitor francez, pe care l-am mai evocat aici. S-a născut la Deviniere, un sat francez cu un nume parcă predestinat pentru viitorul părinte literar a doi dintre cei mai mari băutori ai literaturii universale, Gargantua și Pantagruel. Și cum cătunul „D’al facerii vinului”, ca să încercăm o foarte aproximativă versiune românească a denumirii locului natal al părintelui prozei franceze moderne, se află la doar 7 km de Chinon, una dintre „reședințele „ certificate ale celebrei șampanii, cred că am spus totul privind competențele native ale lui Rabelais în materie de vin. Situație în care mă voi mărgini în a cita doar una dintre zicerile sale cu valoare de maximă :„Sucul viei limpezește spiritul și înțelegerea.”
Este, la un mileniu și jumătate distanță, o parafrazare a spuselor anticului Platon, filosoful grec pentru care „este un adevăr incontestabil că ceea ce încălzește deopotrivă sufletul și trupul este vinul. „
De unde concluzia lui Rabelais, la care subscriu pe deplin, :” Niciodată un om nobil nu a urât un vin bun. „
P. S. În ceea ce ne privește, ca români, avem o ” noblețe” care, statistic, ne plasează pe locul 13 între popoarele lumii, cu un consum anual de vin de 23 litri/persoană. ”Marea nobilime”, din acest punct de vedere, trebuie căutată la „verișorii” noștri din Europa de Vest, portughezii(52litri/capita), italienii(47 l), francezii(46 l), elvețienii (35 l)…
Leave a Reply