În urmă cu două săptămâni ningea. Acum plouă, îmbelșugând pământul cu apa fără de care ” pâinea noastră cea de toate zilele” nu s-ar întrupa dincolo de icoana de sfințenie a rugăciunii. A acelui „Tatăl nostru,” implorare absolută, la necaz, mulțumire necondiționată, la bucurie.
De altfel, se spune, cu temei, cred eu, ca trăim în civilizația Pâinii, sau, poate, a Grâului, într-atât existența noastră, cel puțin în Europa, este condiționată de sfâșietorul destin al bobului de grâu de două ori jertfit, întâi între pietrele apăsătoare ale morii și apoi deasupra cărbunilor încinși ai vetrei.
Un adagiu al medicinii moderne, inspirat de spusele unui filosof german din veacul al XIX-Lea, Ludwig Feuerbach, spune că „omul este ceea ce mănâncă”.
Corect? Poate, limitându – ne la cadrul strict biologic al existenței și acceptând să ne lăsăm cu bună știință atrași în capcana uitării faptului că, după modelarea primului om „după chipul și asemănarea sa”, Dumnezeu și-a desăvârșit opera suflând asupra-i și, astfel, dăruindu-i viață.
Legătura eternă dintre făpturile noastre, modelate din lutul primordial și lumea materială, cea căreia îi aparține restul universului, nu-i prin aceasta mai șubredă , ba, aș zice, dimpotrivă. Și faptul că procesul Creației nu s-a încheiat o dată cu noi, continuând cu și prin noi, prin Nașterea Mantuitorului, este cel mai puternic argument. Ca să nu mai adaug că întregul ceremonial liturgic nu face decât să întărească sensul simbolic, încărcătura sacră a acelui element vegetal amintit deja, grâul, pâinea, echivalentul mistic al trupului lui Iisus, căruia i se alătură vinul, lacrima viței de vie, sângele Domnului.
Așa stând lucrurile, îmi voi permite să vă propun o scurtă călătorie acasă, în spațiul nostru românesc, deloc ne întamplator numit deseori și „Grădina Maicii Domnului”. Aici nici grâul, pe care îl evoc acum, nici vinul, a cărei poveste o las pe altădată, nu ne-au lipsit, și acest adevăr îl consemnează, deopotrivă, și cântecele însoțind obiceiurile străvechi, și scrierile anticilor.
Păstor mai întâi, agricultor mai apoi, țăranul geto-dac de odinioară, românul de astăzi, a trăit într-o trainică simbioză cu pământul, căruia a știut să-i descopere și să – i pună în valoare comorile. Arat, semănat, îngrijit cu drag, pământul i-a răspuns dăruindu-i, ne spun versurile tradiționalului „Plugușor”, „grâu în spic cât vrabia/și înalt cât trestia..”
Fantezie poetică, joc de metafore? Nicidecum, căci în descrierea pe care o face campaniei lui Alexandru cel Mare la nord de Dunăre în anul 335 înainte de Hristos, istoricul Arrian notează :„… oștenii macedoneni au găsit pe malul stâng al Istrului lanuri atât de imbelșugate, încât n-au putut înainta decât culcând spicele cu sulițele lor cele lungi…”
Cât despre Herodot, cel supranumit „părintele istoriei”, este sugestiv pentru a ne imagina bogăția recoltelor de grâu de pe terenurile românești de astăzi, atunci când amintește că „femeile trace se înveleau în paie de grâu pentru a aduce jertfe zeitei Bendis”.
Și dacă România a fost numită cândva ” Grânarul Europei”, anonimul autor al expresiei ar putea fi lesne acuzat de plagiat căci, pe la anul 300, deci în urmă cu aproape 19 secole, un istoric latin, Solinus, folosea o sintagmă apropiata pentru a denumi Dobrogea :„hambarul zeitei Ceres”!
Revenind la semnificația pâinii ca expresie a evoluției omului către etajele superioare ale civilizației, să observăm că Bethleem, localitatea în care s-a născut Mântuitorul, nu înseamnă altceva în limba vechilor evrei decât… „Casa Pâinii”!
Și să mai remarcăm, glumind desigur, deși datele, nu foarte vesele, sunt absolut sigure, că noi, românii, suntem cei mai mari consumatori de pâine din lume, cu circa 80 kg per-persoană pe an!
Leave a Reply