Nu vă serviți de muzică, serviți-o!

„Poetul pianului”, genialul compozitor și interpret polonez Frederic Chopin, autorul unor fermecătoare „Nocturne” și „Sonate” care l-au așezat printre culmile romantismului muzical european, a trăit puțin, doar 39 de ani, moartea sa, în 1849, punând capăt unei cariere prin care pianul, ca instrument, și – a dobândit statutul de vedetă al oricărui eveniment concertistic de ținută.

Din nefericire, în acel mijloc de secol al XIX-lea, nicio tehnologie de înregistrare a sunetului (cu atât mai puțin a sunetului însoțit de imagine), nu fusese încă inventată. Omenirea mai avea de așteptat aproape 30 de ani până când, în 1877, genialul Edison, cel mai mare inventator, ca număr de invenții, peste o mie, al lumii, avea să creeze fonograful. Și alți zece ani până când, un alt american, Emile Berliner, avea să ofere omenirii, la 26 septembrie 1887, primul gramofon, deschizând drumul înregistrărilor sonore.

Și totuși, în august 1943, un reputat jurnalist francez, Pierre Guiton, își intitula cronica muzicală a unui recital de pian cu „Am ascultat pe Frederic Chopin interpretandu-si Sonata în Și minor”!
Evident, nu fusese nemuritorul Chopin, nici vreo hologramă a acestuia (holograma, ca idee, fusese imaginată de Jules Verne în 1893, în romanul său ” Castelul din Carpați”, și va deveni realitate tehnică abia in 1971, aducând inventatorului , fizicianul Dennis Gabor, Premiul Nobel!). Interpretarea, excepțională, aparținuse tânărului pianist român Dinu Lipatti, aflat într un strălucitor turneu, la doar 26 ani, prin țările Europei.

„Un artist de o spiritualitate divină” (Francis Poulenc), „pianistul cu degete de fier în mănuși de catifea” (Gabriele Dubois Ferriere), „o flacără de geniu” (Cella Delavrancea), „emoție în stare pură” (Peter Gutmann)…
Încercările de a defini personalitatea lui Dinu Lipatti, fiecare cu tentația de a exprima în cât mai puține cuvinte unicitatea celui mai important pianist al ultimului secol, din Europa și din lume, nu puține, se lovesc de imposibilitatea trăită de teologi atunci când este vorba de a-l descrie pe Dumnezeu.
Căci nemarginirea nu poate fi cuprinsă și, cu atât mai puțin, transcrisă, în limbajul, inerent limitat, al gândirii noastre.

Iată de ce, la toate elogioasele descrieri ale carierei lui Dinu Lipatti, îngerul interpret, așa cum va fi apărut celor care au avut șansa de a-l fi audiat în ultimul său concert, la 16 septembrie 1950,la Besancon, cu doar mai puțin de trei luni înaintea morții, îmi voi permite să mai adaug una, inspirat fiind de o caracterizare, potrivită prin dimensiunea comparației, făcută lui Eminescu. În 1939, la comemorarea a 50 de ani de la moartea Poetului, unul dintre marii săi admiratori, scriitorul polonez Emil Zegadłowicz, cel care l-a și tradus poemele în limba lui Sienkiewicz, scrie :„Poezia mare, și așa este poezia lui Eminescu, este un fenomen al naturii, este un element, este o inflorescență a firii.”

Înlocuind „poezia” cu „arta interpretativă„, cred că am găsit și cea mai potrivită formulă pentru a-l prezenta pe Dinu Lipatti. Mai ales că, și în ceea ce privește destinul trecerii pământene a celor doi piloni ai genialității românești, tot sintagma scriitorului polonez mi se pare a fi cea mai potrivită, strălucirea de meteor care își dăruiește nu doar lumina, ci și dragostea și bucuria înaltei arte neamului fiind proprii atât unuia, cât și celuilalt. O viață scurtă, o ardere intensă, la Eminescu dublată de o ostilitate nemeritată din partea unora dintre contemporani, în cazul lui Lipatti sub semnul unei maladii incurabile la acea vreme, și, nu în ultimul rând, de un același refuz al unor autorități obtuze de a accepta genialitatea unui ”transfug”, pot conduce la prelungirea comparațiilor în multiple planuri.
Oricum, Eminescu, între 1850 și 1889, Lipatti, între 1917 și 1950,și – au consumat în așa de puțini ani, rezerve de creativitate cât ale unor întregi generații.

La Geneva fiind, am avut, luna trecută, prilejul de a constata, nemijlocit, dovezile de apreciere, de respect, de dragoste chiar, manifestată la un popor, elvețienii, altminteri recunoscuți pentru sobrietatea lor emoțională, față de concetateanul nostru.

La trei sferturi de veac de la dispariția sa fizică, Dinu Lipatti este încă prezent în conștiința oamenilor și în memoria locurilor, Plăcuța memorială de pe clădirea în care a locuit, pe strada Charbonniers nr 17, amplasată cu ocazia aniversării centenarului nașterii sale, în 2017, în Centrul Vechi al orașului, parcul în care s a aflat vila în care și-a trăit ultimii ani și care acum îi poartă numele, bustul ce-l reprezintă, amplasat în același loc, localul Conservatorului în care a profesat între 1944-1949, în care imaginea ii figurează în galeria maestrilor și, nu în ultimul rând, felul în care arată mormântul în care își trăiește eternitatea în Cimitirul din Chene – Bourg, un cartier al vechii Genevei din apropierea frontierei cu Franța stau mărturie. Acolo, în tăcerea aleilor , între pini și chiparoși, Dinu Lipatti odihnește, vegheat, de o parte și de cealaltă, de cele două femei care i-au rămas devotate pana la capăt. În dreapta, mama, Anna Lipatti, protectoare și biograf, prin voia destinului, căci a avut tristul privilegiu de a supraviețui cu mult fiului său(a murit în 1973) . În stânga, Madeleine Lipatti, ea însăși o talentată pianistă, care a renunțat la o carieră ce se anunța promițătoare, animată de dorința de a-și îngriji și sprijini soțul până în ultima clipă.

Nu departe, se află și mormântul medicului său curant, Henri Dubois Ferriere, ilustru hematolog elvețian, cel care a încercat imposibilul întru salvarea vieții pacientului său atins de o formă rară de leucemie.
Și, ceea ce m-a frapat in acest cimitir genevez, legat de mormântul lui Dinu Lipatti, dincolo de curățenia exemplară, cu totul obișnuită aici, a fost că florile, niște primule, arătau a fi fost proaspăt udate. Așadar, în acea zi de mijloc de ianuarie, neobișnuit de caldă chiar pentru Geneva, cineva trecuse pe acolo ca să îngrijească florile…!
Un semn, totodată de neuitare și pentru memoria celuia caruia îi fuseseră dedicate.

De altfel, faptul nu ar fi trebuit să mă surprindă. O trăsătură de caracter căreia exegeții marelui pianist român nu i-au dat, cred, cuvenita atenție, este infinita bunătate pe care o emana omul Lipatti, adăugată fineții și proverbialei sale modestuii. De aici, numeroșii și statornicii săi prieteni, între care numele ilustre alcătuiesc o impresionantă galerie, cuprinzând cele mai mari personalități muzicale ale veacului :Igor Stravinsky, Yehudi Menuhin, Herbert von Karajan, Charles Munch…Nu-i voi uita pe Nadia Boulanger, cea mai mare profesoară de pian, poate, a istoriei și pe nemuritorul nostru George Enescu.
Și n-am să închei fără a aminti aici doua momente legate de ultimele gesturi și fraze ale pianistului român care și-a câștigat dreptul la neuitare. La 16 septembrie 1950, în timpul ultimului sau concert, necruțătoarea boala l-a obligat la o pauză, neprevazută, care a durat aproape o oră. Un răstimp în care publicul a rămas în sală într-o împietrită așteptare.

Revenind, Dinu Lipatti, parcă în transă, într-o transfigurare care îl plasa deja într-o altă lume, între pământ și cer, a renunțat la programul anunțat, 14 valsuri de Chopin, interpretând, dumnezeiește, un fragment dintr-una dintre cele mai minunate piese ale muzicii universale, „Iisus va rămâne bucuria mea”, compoziție a lui Johann Sebastian Bach. Adică a aceluia despre care spunea:„Nu-i de ajuns să fii compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost un instrument al lui Dumnezeu”.

Și, nu-i o legendă, sfârșitul vieții avea să-l găsească pe Dinu Lipatti ascultând o piesă de Bach și ținând în mână o partitură a acestuia. „Marea trecere”, avea să-l găsească astfel consecvent devizei sale din totdeauna :„Nu vă serviți de muzică, serviți – o”!