Îmi pregăteam, zilele trecute, gata să crestez pe trunchiul anilor semnul depășirii cotei 82, lecția pentru „români de cinste” pe care, duminică de duminică, o fac auzită la radio.
Selecția era, ca întotdeauna, dificilă. E suficient să răsfoiești dicționarele enciclopedice editate în oricare dintre limbile pământului, pentru a constata că nu este niciunul, dar absolut niciunul, care să nu evoce, în paginile sale, câteva zeci, dacă nu sute de români care, rămași în țară sau plecați în pribegie, să nu-și fi înscris faptele, și, implicit numele, în cartea nemuririi. Și scriind aceste rânduri, nu mă gândesc nici la Brâncuși, nici la Enescu, nici la al nostru și al Europei ultim mare romantic, Eminescu, nici la Gogu Constantinescu, inventatorul absolut sau la „atleții creștinătii” voievozii care, la Rovine, Podul Înalt sau Guraslău, au făcut posibil ca Bătrânul Continent să – și păstreze credința înainte primită de la Apostolii Mântuitorului.
Mă gândesc la alți români, imenși în celebritatea lor –parcă aici nu avem grade de comparație -, rămași totuși necunoscuți generațiilor de astăzi, anonimi iluștri, nu pentru că meritele lor ar fi mai mici, ci din pricina nemeritului unei memorii care, asaltată de tentațiile vieții pline de ofertele nimicurilor cotidiene, a uitat să – și mai orânduiască valorile, lăsându-le îngrămădite de-a valma în rafturile eternității. Îl citez aici, și sigur, nu la întâmplare, pe Camilian Demetrescu, artistul plastic român despre care voi vorbi duminică la radio, cel ale cărui tapiserii ornează pereții unui loc considerat sacru, sala de audiențe a Sfinților Părinți, la Vatican, un loc sacru al creștinătătii, măcar prin aceea că pe acolo a trecut cândva Sf Apostol Petru, „piatra” pe care s-a zidit Biserica noastră, cea singură și nedespărțită, înainte de Marea Schismă din anul 1054.
Nota, așadar, în 2005,după ce vizitase „Memorialul de la Sighet”, ansamblul dedicat neuitarii jertfirii unei întregi generații a intelectualitații românești în numele unei utopii criminale și de import:„Maladia timpului nostru, cea mai gravă dintre toate, mai rea decât cancerul, decât infarctul, decât tuberculoza sau SIDA, este fără îndoială pierderea momoriei, a memoriei individuale și colective, boală molipsitoare ca o epidemie de ciumă fără precedent în istoria omenirii, care lovește mai ales tinerii. Mulți dintre ei, ajunși în faza galopantă a maladiei, nu mai vor să știe nimic din ceea ce a fost înaintea lor. „
Textul este scris acum două decenii, dar descrie, din păcate, o realitate mereu mai dramatică în actualitatea sa. Și care, încă și mai grav, pare a fi rezultanta nu al unui trist derapaj istoric, ci al unei cinice și aberante programări.
Dar, cine a fost cel care a pus cu atata exactitate diagnosticul pentru suferința endemică a societății românești (și nu numai) de astăzi?
S a născut în 1924, la Bușteni, Prahova., în casa bunicilor dinspre tată, ofițer în armata regală. Primele clase le urmează la Miercurea Ciuc, unde părintele se mutase cu regimentul. Rămas orfan de timpuriu continuă studiile la Liceul Militar din Tg Mureș. Nu va urma spre cariera armelor ci, descoperind-și vocația adevărată, urmează Facultatea de Arte Frumoase, având profesori de geniu, precum Camil Ressu și Alexandru Ciucurencu, și colegi pe măsură –Pallady, Țuculescu, Ion Pacea… La 24 de ani este deja membru al Uniunii Artistilor Plastici. Notorietatea de artist îl aduce în contact cu lumea ambasadelor bucureștene, dar atrage și atenția „serviciilor” care încearcă să-l racoleze. Ca să scape de presiune, la prima ocazie, o expoziție în Italia, în 1969, rămâne în străinătate. Occidentul îl dezamăgește, prin excesul de civilizație tehnologică, în care omul este redus la condiția unui animal de crescătorie hrănit pentru a fi transformat într – un consumator vorace. Dar… Salvarea intervine grație unei întâmplări în care ghicim voința lui Dumnezeu: soții Demetrescu cumpără o casă, o construcție veche și dărăpănată, la Gallese, o mică localitate la nord de Roma. Clădirea data din anul 1000, când în subsolul său funcționase o biserică de pelerinaj dedicată sfântului Sebastian. Peste timp, bisericuța devenise o amintire, înlocuită, prin vreme de o moară de apă, prin apropiere trecea un rău, apoi de o fabrică de teracotă, apoi… ruine.
Fascinați de istoria proprietății pe care tocmai o dobândiseră, soții Demetrescu procedează la un proces de restaurare care este încununat, în 1976,cu resfintirea bisericii de secol XI în cadrul unei ceremonii la care participă numeroși clerici, dar și presa, care va relata evenimentul pe pagini întregi. Va fi și momentul în care, pe plan artistic, Camilian va abandona stilul abstracționist, adoptat în România pentru a scăpa de rigorile realismului socialist, spre a se dedica artei sacrale, care îi va aduce gloria.
Un pas, decisiv, va fi întâlnirea, în 1978, la Paris, cu o altă uriașă personalitate dăruită de poporul român culturii universale, Mircea Eliade, ale cărui studii vor deveni principala sursă de inspirație pentru sculpturile și picturile sale. Apreciat elogios de criticii de arta din Italia, Giulio Carlo Argon unul dintre cei mai mari dintre aceștia nu ezită să-l așeze printre cei mai importanți cinci artiști plastici ai epocii sale, Camilian Demetrescu va beneficia de o recunoaștere rarisimă a valorii sale, fiindu-i permis sa-si organizeze expoziții în biserici funcționale, lucrările sale fiind astfel privite de frescele și sfinții lui Michelangelo.
Recunoscută, de o manieră superlativă pretutindeni în lume, arta românului Camilian Demetrescu, excepțional nu doar în expresia vizuală a creației sale, ci și în ceea ce privește esențele subtile ale gândirii exprimate prin cuvânt, va deveni accesibilă și publicului din România după evenimentele din decembrie 1989. Două mari expoziții retrospective, la București și Sibiu, la cea din urmă, în mod cu totul excepțional, Sfântul Scaun acceptând să împrumute, pentru expunere, celebra tapiserie de la Vatican, cărțile sale de critică de artă și albumele de reproduceri, vizitele, în mai multe rânduri ale artistului, par a fi umplut cumva golul creat de anii de absență.
Și totuși…
A murit în anul 2012, fiind înmormântat în cripta bisericii de secol XI pe care o restaurase el însuși, de două ori chiar, pentru că, la sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut, mai fusese o dată vandalizată de membrii temutelor „Brigăzi Roșii”.
Închei cu un citat, potrivit nouă celor de azi, între care îmi recunosc, și asum, prezența. E ca o cădere de ghilotină, care despică infatuarea unei generații crescuta la umbra, mincinoasă, a iluziei de a trăi și de a fi în stare să -și cunoască și proiecta viitorul :„Omul de astăzi e ființa cea mai săracă în imaginație din câte au trăit pe acest pământ.” („Exil”, 1995).
Leave a Reply