Și azi despre ”Cascadorii” de altădată: Anii trec, prietenia rămâne

 

Încheiam întâlnirea noastră de miercuri cu promisiunea de a reveni astăzi cu povestea, pe scurt, desigur, a ceea ce s-a întâmplat cu fiecare dintre ”Cascadorii” roșioreni după terminarea liceului și intrarea, vorba unui mare poet interbelic, Horia Furtună, acum aproape uitat, în viața reală.

Eram, așadar, prin anii 1969-1970, la capătul unui deceniu în care în România, și foarte probabil și în alte părți ale lumii, omenirea trăia sub semnul unei destinderi, resimțită ca o eliberare după încorsetarea obsedantului deceniu anterior.

Parcă, aflați undeva, la munte, cineva ne-ar fi deschis (sau întredeschis) ferestrele, lăsând aerul proaspăt și răcoros să ne pătrundă plămânii, așa încât creierul oxigenat din belșug să elibereze în organism hormonii speranței și ai visării.
Nu bănuiam că în curând aveam să ne întoarcem la libertatea luată cu porția și la visul distribuit pe cartelă, dar, deocamdată, ne bucuram că putem să ne împărtășim cu același entuziasm și cu aceeași bucurie din ideea de libertate, la București (sau Roșiorii de Vede) precum în America lui Bob Dylan, în Anglia Beatles-ilor sau, de ce nu, în Țara Sovietelor a lui Vladimir Vîsoțki. Asta, pentru a rămâne exclusiv în spațiul muzicii, domeniul celor care, tineri fiind, trăiau și visau cu iluzia că se află în anticamera unui mâine în care cortinele ideologice vor fi fost deja abolite.


Dar, chiar și în condițiile date, în care mersul lumii a fost, după 1971, altul decât cel pe care îl închipuiam în anii mei de studenție și de liceu ai celor șase eroi ai acestor rânduri, este de spus că viețile noastre nu au fost mai puțin împlinite și că, ajunși la 80 de ani (eu) și la 70 (ei), privirile înapoi se încarcă de mai puțină nostalgie.

Șeful formației, Nicu Georgescu, era recunoscut ca atare de toți ceilalți membri ai grupului și pentru că era singurul dintre ei care avea și pregătire muzicală adevărată. Grație părinților săi, amândoi medici, primise lecții de pian, instrument pe care îl stăpânea încă de la vârsta de 7 ani. Faptul că de mic putea conversa și în limbile franceză și rusă (familia era refugiată din Basarabia) și putea exploata astfel bogata bibliotecă a familiei, îi asigurase un nivel de cultură prin care impresiona și impunea: o cultură vastă în literatură, artă, muzică, pe fondul unei structuri umane cu totul deosebite. A fost inițiatorul și liderul de drept al formației pe care a gândit-o și a adunat-o în jurul său. La Timișoara, în timpul studiilor universitare (limba franceză), pasiunea pentru genul muzical pe care îl practicase grupul ”Cascadorii” îi va aduce prietenia lui Andrei Ujica, viitorul mare scenarist și regizor de film, emigrant în Germania, pe atunci în studenție, alături de Șerban Foarță, textier al grupului Phoenix.

La absolvirea facultății,  revenit în Roșiorii de Vede ca profesor de franceză la ”Colegiul Anastasescu”, Nicu Georgescu se va căsători cu Gabriela, fiica medicilor Andreescu, prieteni de familie ai părinților săi. După 1990, în urma câștigării unui concurs, vor pleca împreună la Budapesta, el devenind consilier la Comisia Europeană a Dunării. Va și rămâne în capitala Ungariei până în 2021, când odată cu pensionarea, și cu un an înaintea morții, revine în țară. Singur și trist, pentru că soția, Bîți, cum îi spuneau prietenii, murise deja alegănd să fie incinerată la Budapesta.

Costică Florea a fost chitara solo și principala voce a formației ”Cascadorii”. Talent nativ, cum se spune, înzestrat cât carul, Dumnezeu nu a fost deloc zgârcit atunci când i-a dăruit și glas și capacitatea de a intra în pielea personajelor pe care, ca actor, de teatru, mai ales, dar și de film, îi va fi dat să le interpreteze. Copil fiind, prietenia cu Nicu Georgescu i-a deschis calea către cultură, și cea muzicală, și cea cuprinsă în marea literatură din bogata bibliotecă a familiei acestuia. Mai târziu, după terminarea liceului, stagiul militar a însemnat o perioadă de disciplinare a voinței și a unui ego, în care temperamentul artistic simțea nevoia unei reașezări.


O tentativă eșuată către arhitectură, perioada petrecută ca proiectant la un trust de lucrări speciale într-un post obținut cu sprijinul prietenului Nicolae Antonescu – viitor preot, el însuși muzician înzestrat – nu l-au descurajat. Chiar dacă, după ce urmase și Școala Populară de Artă din București, secția Teatru, încercarea, în 1977, de a deveni student al Academiei de Teatru, nu a reușit. Tenace, își va exersa talentul de recitator în fața colegilor muncitori de pe șantierul de la Capul Midia Năvodari, unde se angajase.

După încă un an, se reînscrie la concursul de admitere la teatru: 144 de concurenți pentru două locuri, la candidații cu armata făcută. Părea o tentativă sortită de la început eșecului. Și totuși a fost nu o reușită, ci un adevărat triumf. A intrat primul, după ce comisia, prezidată de cunoscutul actor de comedie Dem Rădulescu l-a aplaudat în picioare, caz rarisim în istoria probei de interpretare la admiterea în IATC. Prestația sa a fost una de senzație, și pentru că monologul prezentat, ”Robinsonul sovietic”, avea la bază un text îndrăzneț din toate punctele de vedere pentru acea perioadă. Sunt fericit că la selectarea lui am contribuit și eu.

Odată admis la Teatru (îndrumător de an – Octavian Cotescu), părea că totul va urma lin până la absolvire. Nu a fost însă să fie așa! Imprudent, acceptă încă din anul I să dea o probă pentru un film, ”Fata Morgana”, pe care urma să îl realizeze regizorul Elefterie Voiculescu. Furat de entuziasm, uitase să ceară însă acordul prealabil al Institutului, care era obligatoriu în asemenea situații. Urmarea? Este pedepsit exemplar: exmatriculare! Întâmplându-se în anul I, asta însemna pierderea pentru totdeauna a șansei de a-și continua studiile. Începe o bătălie, grea și întortocheată pentru obținerea reînmatriculării care se va rezolva după mai multe audiențe la vârfurile puterii reprezentate pe atunci, pentru tineri, de CC al UTC, în frunte cu Nicu Ceaușescu. Este un scenariu demn de un film american de aventuri încheiat, în stilul Hollywood-ului, cu happy-end. Va fi reprimit în anul I, dar nu la București, ci la Institutul de Teatru din Târgu Mureș. Ceea ce avea să confirme peste câțiva ani adevărul unei înțelepte vorbe populare românești: tot răul spre bine, pentru că, în 1984, ajuns în ultimul an, o va întâlni pe viitoarea soție, în acel moment deja absolventă a Facultății de Stomatologie. După căsătorie, vor avea împreună doi fii minunați, amândoi cu niște cariere strălucite, unul programator IT la Munchen, celălalt – medic stomatolog la Arad, dar, cu o notorietate vecină cu celebritatea, ca realizator de tatuaje, adevărate opere de artă, care i-au adus recunoaștere și premii în întreaga lume.

În ceea ce-l privește pe Costică Florea, el și-a dobândit recunoașterea valorii, pe scenă, în zecile de roluri interpretate ca actor, mai întâi al Teatrului Național din Iași – secția Suceava (1984-1988) și, apoi, vreme de 37 de ani, până la pensionare al Teatrului de Stat din Arad. Dar și ca actor de film, postură ce-i amenințase cândva cariera, în memorabile prestații, precum cele din ”Vulpe, vânător” (regia Stere Gulea), ”Râdeți ca în viață” (Andrei Blaier), ”La drum cu tata” (Anca Miruna Lăzărescu), ”În sudul sufletului meu” (Frieder Schuller) sau seria HBO Hackerville.

Jan Iordan, al treilea membru din ”Cascadorii”, chitară armonie și a doua voce a formației, este și singurul, dintre toți șase, care și-a continuat activitatea de interpret și după absolvirea liceului (1969) și începerea studiilor universitare, ca student politehnist, în București, la TCM. Un prim an de ”adaptare”, ca bucureștean, în anturajul formației Sideral, în ultimele luni de prezență românească a acesteia, înainte ca, în formulă revizuită, și cu un nou nume, ”Sideral Modal Quartet ” în ianuarie 1970, se pregătea să debarce la Hamburg, în campania de cucerire a Germaniei.

Student în anul II, Jan se încadrează deja în ”Archeopteryx”, pentru ca, în anul III, să treacă la ”Dinamic Grup”, formație în care a activat un an și jumătate. Treptat însă, preocuparea pentru muzică pierde teren în fața profesiei de inginer. Stagiar pentru început la Fabrica de Vagoane Caracal, urcă în ierarhie până la poziția de director tehnic, pentru ca, din 2005, să se transfere la Fabrica de Osii și Boghiuri Balș (rivala, la fotbal, a ROVA Roșiori!), unde va ajunge să fie chiar director general, poziție pe care o va părăsi, la pensionare, în 2012.
Căsătorit, în 1977, tată din anul următor, devine și de două ori bunicul unor superbi nepoței care trăiesc acum în Franța.

Nicu Dumitrescu, al patrulea ”Cascador”, titular la chitară armonie II și voce, a rămas fidel vocației sale muzicale și iubirii pentru rockul românesc și după începerea studiilor universitare ca student la Institutul de Construcții București. Ce-i drept, nu într-o formație profesionistă propriu-zisă, ci dedicându-se spectacolelor de divertisment de local (la restaurantul ”Dunărea” din Roșiorii de Vede) și de vacanță (vara, pe litoralul românesc) a păstrat în continuare, pasiunea de auditor pentru muzica rock, beat, folk, atât de îndrăgită în anii când, ca licean, evolua împreună cu ceilalți colegi de la ”Cascadorii”, pe scenele orașului natal.

Îndreptare necesară: statutul familial de văr al lui Mugur Winkler, solistul și conducătorul de facto al trupei Sideral fac ca el să fi fost cel care, la istoricul concurs din sala Colegiului Sfântul Sava, pe care l-am evocat acum două zile, ”Cascadorii” să fi putut evolua pe instrumentele celebrei formații bucureștene.
Repartizat, ca tânăr inginer constructor, la ICM Teleorman, la Turnu Măgurele, Nicu Dumitrescu s-a aclimatizat la viața din municipiul dunărean, performând deopotrivă și ca expert judiciar pentru construcții, ceea ce i-a adus binemeritatul respect al noilor săi concetățeni. Un respect care a rămas la aceeași înaltă cotă și după ce, în 2016, la presiunea trecerii timpului care nu cruță pe nimeni, a trebuit să se pensioneze. Având în sfârșit răgazul de a-și depăna în voie amintirile și a se revedea cu ochii acestora în ținuta de scenă a adolescentului de odinioară.

Pentru Nelu Cuculescu, chitara bas a formației, sfârșitul liceului a însemnat și sfârșitul carierei de interpret. Pentru totdeauna. Ceea ce nu înseamnă că a dispărut și dragostea pentru muzica tinereții, a generației sale, pentru acei ani frumoși în care aplauzele publicului și admirația colegilor îți încălzeau inima.
Absolvent de liceu fiind, a plecat la Iași pentru concursul de admitere la Facultatea de Stomatologie din fosta capitală a Moldovei. Încercarea, în 1971, nu a reușit. Și totuși, deplasarea în orașul teiului lui Eminescu i-a adus ceva poate mai important decât succesul la un examen. I-a adus cunoașterea, prietenia și dragostea pentru cea care avea să-i devină, în 1973, soție. Viitoarea doamnă Cuculescu fusese și ea acolo, candidată la admiterea la aceeași facultate, soldată cu același rezultat. Aveau să reușească amândoi, în anul următor, tot la Stomatologie, la București.

La absolvire, în 1977, căsătoriți fiind, au fost repartizați împreună, undeva în județul Tulcea. Acolo au profesat timp de 12 ani. La început de decembrie 1989, în sfârșit, prin concurs, reușesc transferul într-o comună la 50 de km de Constanța. Ceva mai târziu, tot prin concurs, Nelu Cuculescu devine medic stomatolog la o policlinică din Vechiul Tomis și cadru universitar. Își va deschide și un cabinet particular (1992) în care profesează și acum, împreună cu fiul și nora. Din păcate, soția, pe care a iubit-o nespus, nu mai există decât în amintirea și lacrima inimii sale.
Ca pensionar, își poate dedica o mai consistentă parte din timp și nepoatei și audierii, cu nostalgie, în compania vechilor fotografii a cântecelor de altădată.


În sfârșit, ultimul dar nu cel din urmă, o formulă care devine stânjenitoare prin prea frecventa ei repetare, Adi Nedelea, bateristul formației.
De fapt, dacă ar fi fost să respect întru totul ”adevărul istoric”, cu el ar fi trebui să încep povestea celor șase ”Cascadori”, pentru că el este nașul grupului. Atunci când s-a pus problema să se aleagă numele formației, ideea i-a aparținut lui Adrian: având în vedere că repertoriul noului grup era în cea mai mare parte, preluat de la formațiile mari ale momentului, a spus el, de ce nu s-ar proceda ca în filme, unde, în scenele mai grele, actorii principali sunt dublați de cascadori. Și ”Cascadorii” i-a rămas numele grupului liceenilor din Roșiorii de Vede. În ceea ce-l privește, nici el nu și-a mai continuat cariera muzicală după liceu, dedicându-se viitoarei profesiuni de inginer chimist. O profesiune care avea să-i aducă nu puține satisfacții, atât în cadul Combinatului de Cauciuc de la Jilava, cât și ca profesor asociat la Institutul Politehnic din București, în specialitatea chimiei macromoleculare.
Căsătorit, la 26 de ani, în august 1977, are la rându-i un băiat căsătorit.
În afara marii iubiri de tinerețe – muzica anilor 70 – și a celei nu mai puțin mari, de maturitate, soția și familia, a flirtat și cu desenul și arta plastică, domenii în care se mai exprimă și acum, dovadă elementele de décor care-i populează pereții locuinței.
Altminteri, pentru a rămâne în zona jocurilor de cuvinte, în mobilitatea sa spirituală deosebită, putem întrevedea efectele elasticității cauciucului, polimerul în care a fost și este un adevărat specialist.

Rezumând, acum, la 55 de ani după momentul 1970, când formația ”Cascadorii” a Liceului nr 2 din Roșiorii de Vede și-a încetat activitatea, putem constata, cu admirație, că armonia, principala condiție a reușitei unui grup de muzică rock, ca efect sonor al interpretării, dar și ca relație între membrii grupului, continuă să existe. Pe fondul prieteniei care, în acest fericit caz, reușește, cu brio, să treacă proba timpului, devenind, odată cu anii, mereu mai profundă și mai adevărată.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *