Anul 1960. Aveam 17 ani, acei șaptesprezece ani la care, ne spunea Rimbaud, genialul francez, poetul care nu a avut șansa de a trăi măcar cei 39 de ani ai unicului nostru Eminescu – a murit la 37 – ”nu ești deloc serios”. Viața ți se pare ușoară, grijile traiului sunt lăsate pe seama părinților, poți visa în voie, te poți îndrăgosti – acea primă iubire care nu se va uita niciodată, poți alerga după fluturi pe care n-ai să-i prinzi și, dacă ai talent și inspirație, poți face muzică.
În această privință, în acel an, Liverpool, orașul port de pe coasta de vest a Angliei, renumit pentru docurile sale ca punct de plecare a mărfurilor englezești către Lumea Nouă, avea să-și adauge un plus de celebritate, scuzați pleonasmul, grație a patru puștani care, autointitulându-se ”Beatles” (”Goangele”), s-au gândit că vârsta invocată de poetul francez este cea potrivită pentru a forța porțile gloriei, nu izbindu-le cu un berbece, ca pe vremea romanilor, ci jonglând cu sunete și ritmuri de ei inventate.
Așa a apărut primul grup vocal instrumental de succes care avea să schimbe și să dicteze gusturile muzicale ale unor întregi generații. Nu doar în țara lor, Anglia, ci și dincoace de Canalul Mânecii, în Bătrâna Europă, pentru a străpunge apoi Cortina de Fier, ajungând până departe, în Est. Inclusiv în România, în 1962, cu ”Sfinx” (la București) și ”Phoenix” (la Timișoara). Rețineți anul, 1962, pentru că atunci a fost creată și o altă formație rămasă în mitologia muzicii rock, ”Rolling Stones” (la Londra). Dovada unei sincronizări a spațiului românesc la noutate în Europa și în lume, în curând vor apărea și alte câteva formații, în Capitală și în provincie: ”Savoy” și ”Roșu și Negru” (1963), ”Sideral” și ”Sincron” (1964) și … „Cascadorii” (1966).
Aceasta din urmă, în orașul nostru, Roșiorii de Vede, cunoscut până atunci mai ales ca mare nod de cale ferată și, pentru amatorii de istorie și literatură, pentru vechimea sa (atestat la 1385) și pentru marile nume ale scrisului românesc legate de aceste locuri (Gala Galaction, Zaharia Stancu, Marin Preda sunt doar trei exemple). Este o tradiție care continuă, ilustrată, între altele, și de tinerele promisiuni ale acelor ani ‘60 care debutau în ”Trepte”, revista Liceului nr. 2 din Roșiori, același liceu unde au răsărit, pentru a străluci vreme de patru ani, pe firmamentul muzical, nu numai al orașului, ”Cascadorii”.
Anul școlar 1966-1967 începuse de câteva zile, noii veniți în clasa a IX-a făcuseră deja cunoștință, acomodându-se cu statutul de licean, altceva decât acela de simplu ”gimnazist” – pe atunci i se spunea elev de școală generală.
Și, pe măsură ce se cunoșteau, se legau prietenii, se descopereau înclinații comune, între care, pe fondul valului general al muzicii rock și al sentimentului de grup, unul dintre ei, Nicolae (Nicu) Georgescu, a avut ideea constituirii unei formații vocal-instrumentale.
Au răspuns fără ezitare ”da” patru ”boboci” – Constantin Florea, Nicolae (Nicu) Dumitrescu, Adrian (Adi) Nedelea, Ion (Nelu) Cuculescu și un ”veteran”, Ion (Jan) Iordan.
Odată reuniți, după ce și-au ales numele, ”Cascadorii” și-au distribuit rolurile în funcție de aptitudini și înclinație: Constantin Florea (chitară solo și voce), Jan Iordan (chitară armonie I și vocea a doua), Nicu Dumitrescu (chitară armonie II și voce), Nelu Cuculescu (chitară bas), Adrian Nedelea (percuție) și Nicu Georgescu (clape și șef al formației).
Și, de aici, începe drumul spre consacrare: alegerea repertorului, repetiții, spectacole, concursuri.
Repertoriul nu era greu de stabilit: trăiam perioada de glorie a acestui gen de muzică îndrăgit de tineri. Erau piesele cântate în lume, de la cele ale Beatles (Hey Jude, Lady Madonna, Yesterday) la cele ale The Shadow (Apache, Wonderful Life) – la ”Vremuri” ale ”Phoenix” și ”Romanța fără ecou” a ”Mondial. Era așadar o arie de selecție imensă. Ceea ce nu a împiedicat, ba dimpotrivă, a stimulat creativitatea componistică a ”Cascadorilor”, care și-au înscris în repertoriu și piese proprii: ”Rocket” și ”Rapsodii de toamnă” (Nicu Georgescu, ”Sara pe deal” (Nicu Dumitrescu), prelucrări după folclor dobrogean (Constantin Florea).
Repertoriul odată constituit – și îmbogățit continuu au urmat repetițiile și spectacolele, oriunde în oraș sau în împrejurimi se găsea o sală suficient de cuprinzătoare. Pentru că, cealaltă condiție a succesului, publicul, spectatorii, pentru ”Cascadorii” a fost asigurată din plin.
Suflet și ritm. Trăiau cu bucuria tinereții care se încarcă de energie din bucuria și frumusețea pe care le dăruia. Erau entuziaști, dar stăpâni pe acea doză de maturitate pe care ți-o dă conștiința responsabilității, întărită de admirația celorlalți, condiția de ”model” pe care o capeți de la ceilalți pentru propria valoare.
E un statut pe care ți-l câștigi și, în această privință, ”Cascadorii” din Roșiorii de Vede au putut stabili o relație de prietenie cu membrii marilor formații românești ale timpului. Erau cu toții muzicieni și prieteni. Așadar, o prietenie întemeiată pe recunoaștere profesională care mergea până la acceptarea împrumutării instrumentelor, lucru care, între artiști apare doar în cazul unei absolute încrederi în măiestria celuilalt.
Așa s-a întâmplat în 1969, la București, în sala de festivități a Liceului Sfântul Sava, unde se desfășura faza pe țară a formațiilor vocal-instrumentale ale liceelor din România. Atunci și acolo a fost momentul de glorie al Cascadorilor, poate și pentru că au putut să folosească în spectacol instrumentele celebrului grup Sideral, grație prieteniei dintre liderii celor două formații. A fost nevoie doar să mascheze cumva toba de la baterie care era inscripționată cu numele formației conduse de Liviu Tudan.
Anii trec și, odată cu ei, viața de licean devine amintire. Fericită și de neuitat, ca și prietenia dintre cei șase, care, după ce, inerent, absolvirea și plecarea lor în patru zări a condus inerent și la dizolvarea grupului.
De remarcat, toți componenții formației au urmat studii superioare: Nicu Georgescu (limba franceză), Jan Iordan și Adi Nedelea (ingineria), Nelu Cuculescu (stomatologie), Nicu Dumitrescu (construcții), Constantin Florea (artă dramatică). Și astfel, Cascadorii a rămas pentru toți o parte din viață. O parte frumoasă, de neuitat, dar numai o parte. Fiecare și-a continuat drumul, împlinindu-și destinul, așa cum și l-a ales, cu pasiune, cu dăruire, cu performanțe.
Despre aceasta a doua parte a existenței fiecăruia dintre membrii grupului atât de iubit în orașul și în școlile roșiorene, adoptat ca o emblemă spirituală și a celorlalte licee din Roșiorii de Vede, voi scrie la întâlnirea noastră de vineri. Fapt este că, după desființare, grupul s-a mai reunit o singură dată, la 9 decembrie 2023. I-a adunat tot liderul de odinioară, Nicolae Georgescu, de astă data nu pentru un nou spectacol, ci la mormântul său, undeva, într-un cimitir de țară dintr-un sat de lângă București.
Atunci am fost acolo împreună cu ei. Erau, desigur, triști, dar dincolo de lacrimile adunate în colt de geană, strălucea, luminoasă, amintirea unor zile de bucurie pe care nimeni și nimic, nici măcar moartea nu le va putea face să dispară vreodată!
Leave a Reply