Stabilită în cele din urmă la Sibiu, capitala culturală, și nu numai, a Ardealului ramas României după nedreptul Diktat de la Viena, Rita are șansa de a-și termina cursurile de liceu (pe cele universitare, după război, le va urma în Clujul revenit între hotarele țării). În același timp frecventează și Centrul de Cultură, viitoarea Școală Populară de Artă, pentru lecții de canto.
Denumirea instituției ar putea conduce cumva la ideea de amatorism, totalmente înșelătoare, fie și numai privind numele și, implicit, competența profesorilor. La canto era Lucia Cosma, celebra primadona a Operei din București, supranumită „Privighetoarea Ardealului”, la teatru, Lucian Blaga, filosoful spațiului mioritic și alături de el Radu Stanca, poet și dramaturg de recunoscută valoare…
Mai trec 60 de ani. Ani în care Marga Rita și-a terminat studiile, de biologie, s-a căsătorit, adăugând numelui de familie Popeli și pe acela al soțului, Tatu, a devenit mamă, de două ori, mândrindu-se cu cei doi băieți, Dan și Gabriel, acum amândoi medici, care i-au dăruit și minunați nepoți. Cariera s-a încheiat și ea, a rămas văduvă și.. a scris o carte:”Meandrele unui destin”. O carte pe care o dăruiește prietenilor. Nu puțini, pentru că o ediție, apoi o a doua se epuizează repede și este nevoie de încă una, a treia. Moment în care destinul intervine cu încă un viraj în viața atât de plină de neprevăzut a celei care avusese de trăit, ca atât de mulți români basarabeni, suferințele exilatului rătăcitor în propria-i țară.
Iată – ne așadar în dimineața zilei de 20 iulie 2016., la București. Marga-Rita se întoarce, îngândurată, din plimbarea matinală pe care o făcuse în cartierul în care locuise cândva. Sperase că va reuși să dea de urmele vreuneia dintre cunoștințele de odinioară și e tristă pentru că nu a regăsit pe nimeni :„Vecinii, unii nu mai există, au uitat sa se întoarcă…”
Dar, reajungand în fața propriei locuințe, surpriză! Un fost vecin, profesor, pensionar și el, o așteaptă fluturând un exemplar din„Meandrele unui destin”. De ce? Pentru că „pe băiatul din carte îl cunosc, trăiește. Este vorba despre Iulian Buzu, prietenul dumneavoastră din copilărie, Iulcic, fost profesor de Fizică la Liceul” Frații Anastasescu „din Roșiorii de Vede..”
Este destul pentru că amintirile trăirilor de odinioară să se întoarcă năvalnic, cu dramele anilor 1940 și 1944, când soarta părea să-i fi despărțit pe cei doi prieteni pentru totdeauna.
De aici, povestea celor doi reintră pe un făgaș previzibil… Circuitul suspendat vreme de 72 de ani se reia, romanul adăugând-și pentru o nouă ediție încă un capitol, „În doi, cu trecutul după noi”. Pe rând, fiecare își reconstituie viața și și – o retrăiește la o intensitate poate chiar mai intensă decât întâia oară pentru trei dintre personaje nu mai există decât ca amintiri. Pe de o parte, soția profesorului Buzu, frumoasa Magdalena Buzu, fosta profesoară de biologie a multora dintre cei care citesc aceste rânduri și Veronica, fiica, fetița cu ochii albaștri ca cerul senin, devenită medic, cea care i-a dăruit trei nepoți ajunși acum la împlinire profesională, unul arhitect, ceilalți doi ca ingineri constructori. Pe de altă parte, soțul Marga-Ritei, colonelul genist Marin Tatu.
Pentru noi, cei care am crescut în Roșiorii de Vede și îl cunoaștem, admirandu-l, pe profesorul Buzu, acest ultim capitol ar trebui sa fie, poate, reprodus în totalitate.
Cum, și la un text editat on-line așa ceva este mai greu de făcut, mă voi mulțumi, pentru final la un pasaj care evocă un eveniment retrăit de toți, întâlnirile aniversare ale promoțiilor de absolvenți ai liceului. Spune, așadar, profesorul Buzu, răspunzând la întrebarea dacă s-a mai întâlnit cu foștii colegi :”Este o legătură de durată. Pentru mine și pentru alți elevi de atunci Liceul din Roșiori nu a fost bacovianul, cimitirul tinerețelor mele, cu profesori pedanți și examene grele. Era cadrul unei instruiri solide și al împlinirii profesionale…”
O imagine conformă cu realitatea în totalitate, la care, devenit profesor, fostul elev Iulian Buzu a contribuit din plin.
Leave a Reply