”Cu ajutorul lui Dumnezeu, să avem încredere în acest popor, în trezire, inteligent și inventiv.”
Speranța, astfel exprimată, într-un timp în care românii își vor reocupa meritatul loc în istoria neamurilor, o aflăm în cuvintele unuia dintre protagoniștii ediției a treia a romanului ”Meandrele unui destin” (”Viraje”) al prozatoarei Marga-Rita Popeli-Tatu. Am subliniat ediția a treia pentru că, deși eroul apare și în primele ediții ale romanului, un joc, de această dată fericit, al sorții, a făcut ca din personaj, desigur, important, dar totuși un personaj, să coboare dintre filele cărții în realitate și să devină coautor pentru o nouă, definitivă, a treia ediție.
Eroul acestui roman, cu un destin atât de neobișnuit, are și un nume, și o profesie, și un statut sufletesc special raportat la autoarea cărții, așa cum ne spune ea însăși, atunci când scrie că avem de-a face cu o ”realizare a unei colaborări cu profesorul Iulian Buzu, înțeleptul meu prieten de «Soare Apune»”.
Ați tresărit?
Da, este vorba chiar de el, îndrăgitul nostru profesor de fizică, al celor care ne-am petrecut anii tinereții de liceu (minunați) pe băncile ”Colegiului Anastasescu” din Roșiorii de Vede.
Este chiar el, expresie a distincției și a eleganței depline, în gândire și în ținută, eruditul (tânăr), care ne fascina cu naturalețea cu care ne împărtășea din bogăția cunoașterii sale, elegant, sclipitor, totdeauna dezinvolt, modelul perfect pentru noi, băieții, dar și cavalerul ”fără teamă și fără prihană”, visul interzis al colegelor noastre.
Așa era profesorul Iulian Buzu acum șase-șapte decenii, și încă și acum, la peste 90 de ani, umorul și tinerețea spiritului i-au rămas aceleași, după cum îmi mărturisea deunăzi istoricul Argentin Porumbeanu, coleg de generație și de profesie, ”trezorierul istoriei roșiorene”, după vizita pe care i-o făcuse magistrului nostru.
Sigur, n-am uitat și n-am să uit niciodată, din anii de mai târziu, când eu însumi am devenit profesor la liceele roșiorene, îndelungile partide de șah de sub uriașul nuc care domina curtea profesorului Buzu, în compania unor împătimiți ai jocului regilor, inginerul agronom Emil Dumitrescu, avocatul Mihai Niculescu, alexăndreanul Victor Beiu, pe atunci campionul județului, și profesorul de matematică Florea Gruia.
Și nici partidele de ping-pong, sport în care excela, ca în tot ce întreprindea profesorul Iulian Buzu, în care îl avea ca adversar pe ”juniorul” Doru Purcărescu, profesor de fizică, prietenul și, pentru o vreme, chiriașul meu, pe strada Mărăști nr. 8.
Scriind aceste lucruri, trebuie să recunosc că până acum câteva luni știam puține despre copilăria și tinerețea profesorului Buzu, subiecte asupra cărora, în prelungitele noastre nopți șahiste, nu discutasem vreodată.
Dar, întâmplător, prin august, descopăr o cronică la cartea al cărui titlul l-am citat și părându-mi-se interesantă, încerc să o procur. Fără succes. Există însă la toate o soluție, când e vorba de cărți, Biblioteca Academiei Române, al cărui director general este un roșiorean, prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei și prieten din copilărie, despre care am mai scris aici, ca și despre tatăl său, renumitul medic Ștefan Noica.
O vizită, așadar, la bibliotecă și, în câteva ore, în biroul directorului, parcursesem pe nerăsuflate cele 350 de pagini ale romanului. Pagini în care, idolul tinereții noastre, ca personaj, intră în scenă chiar de la început, în timpul unei secvențe cu adolescenți dansând, rememorată de autoare. Suntem prin 1939, în Basarabia, într-un sat de pe marginea Nistrului, Cruglic, în care tatăl profesorului Buzu, Teodor Buzu, era preot paroh. ”Un bărbat înalt, frumos, cu voce de bariton”, cum ne este descris în carte, alături de soția sa, Antonia, care era și nașa de botez a Ritei.
Treptat, descopăr genealogia familiei Buzu, venită în Basarabia de undeva de pe dealurile Munților Buzăului, acele locuri unde săpăturile arheologice au scos la iveală scheletele uriașilor de care ne vorbește literatura antichității.
Tatăl absolvise Seminarul Teologic din Chișinău, mama – Liceul Eparhial din același oraș. Apar și fratele și sora viitorului nostru profesor, întâi Raisa Raia, apoi Gheorghe, mort la numai un an, și în sfârșit Iulian, al treilea copil al familiei, dezmierdat Iulcic sau Iulie.
Rețin, pentru frumusețea descrierii și pentru emoția pe care o transmite, portretul mamei profesorului Buzu, doamna Antonia – Tonia, nașa ”frumoasă, tonică, împăciuitoare, mereu pusă pe glume, urmărind hârjoana copiilor”.
Verile, iernile…. amintirile din copilărie se înlănțuie, horă de imagini, Iulie ”dând isonul”. Timpul decupează pentru cei doi eroi un început de destin care, la un moment dat, le va despărți drumurile. Dar, până atunci, ”anii treceau, noi creșteam pe rând, învățând buchia cărții de religie, de limbă română, de aritmetică, de istorie și de științele naturii”. Totul într-o atmosferă în care, pe atunci, ”din dreapta și din stânga Nistrului, bărcile de pescari își arătau identitatea etnică a ocupanților doar prin cântecele acestora, «Pe Nistru în jos», ale românilor sau «Pescarii de pe Volga» al lipovenilor, briliante sonore susținute de chitare sau balalaice. Granițele dispăreau, umanul își cerea dreptul la comunicare liberă. Erau oamenii Terrei, oamenii apelor, creați de aceeași Mână Atotputernică. Ascultându-i, simțeai sufletul moldoveanului, al slavului, al lipoveanului, fără părtinire, fără dușmănie.”
Dar totul avea să se frângă, de două ori, în 1940, anul ultimatului sovietic, și apoi, în 1944, al retragerii trupelor române din Basarabia, când Margarita-Rita avea să-și urmeze familia, spre Ardeal, Iulie, spre un sat din Teleorman, Văleni. Și destinele celor doi copii-prieteni aveau să decupeze o pauză care va dura peste 70 de ani.
Ce urmează după, la întâlnirea de vineri.
Leave a Reply