Noaptea, la seceriș de stele

 

Observată de pe balcon, prin cortina copacilor care și – au rărit deja țesătura frunzisului–cariii toamnei și – au făcut datoria–! animația străzii se stinge pe nesimțite. Ritmat, urmând parcă tempoul dictat de un metronom invizibil, golurile dintre ramuri se umplu de întuneric și își atârnă mustoșii ciorchini pregătiți să – și împrăștie pe asfalt preaplinul rodniciilor promise.

Răsfoiesc o carte, luată la întâmplare din biblioteca în care abia își mai fac loc, dând voinicește din coate, deopotrivă istorii de toate felurile, albume de artă, jurnale de călătorie, volume de poezie și de eseuri, romane și povestiri și, mai ales, intencuite cu greu, manuscrise, multe manuscrise.

Cartea pe care o țin în mână, o reeditare relativ recentă (2008) a ” Gândurilor ” lui Galileo Galilei, publicată la început de secol 20 sub îngrijirea legendarului Giovanni Papini (” Un om sfârșit „,” Viața lui Iisus”, „Gog și Magog”), e deschisă la una dintre frazele cele mai poetice scrise vreodată (părerea mea!) :„Nu poți să culegi o floare fără să deranjezi o stea.”!

Nu e o metaforă! Pentru Galilei–vi-l amintiți din lecțiile Școlii de altădată cu al său „Și totuși, se mișcă!” –e doar o manieră, originală și sugestivă, de a exprima ideile sale despre interconexiunea universală. De a ne sugera, pe înțelesul minții noastre limitate, că există o unitate indestructibilă în lumea pe care Dumnezeu a scris-o cu ajutorul cifrelor și semnelor matematice. O lume în care adevărurile științifice nu se hotărăsc prin vot majoritar și în care descoperirile cele mai importante se fac cu ajutorul harului divin mai degrabă decât al telescopului. (Să ne reamintim că telescopul a fost inventat chiar de Galilei!) Care telescop ne poate apropia stelele și a le aduce în zarea retinei noastre, dar nu le poate transfera nici suflet, nici bucurie, nici dragoste, adică nimic din harul pe care, cel puțin în universul cunoscut nouă, Dumnezeu l-a rezervat numai oamenilor.

Nu-i destul să privești, ne mai spune Galileo, trebuie să privești cu ochi care vor să vadă, care cred în ceea ce văd. Dumnezeu ne-a dat ochii ca să-i vedem creațiile sale, dar ne-a dat și creier, pentru a le putea pricepe și înțelege rațiunea existenței lor.

Altminteri, se întreabă cel dintâi om care a văzut petele Soarelui și inelele lui Saturn, de ce ne-ar mai fi înzestrat Creatorul cu simțuri, rațiune și inteligență dacă ne-ar fi lăsat libertatea de a renunța la ele?! Sigur, bogăția lui Dumnezeu este infinită, ca și dărnicia Sa, dar să fie El oare un risipitor?

Și sențintele celui despre care cunoscătorii afirmă că este, între italieni, cel care a avut cea mai mare influență asupra viitorului lumii, întrecandu-l chiar pe „extraterestrul” Leonardo da Vinci, curg una după alta.
Le rezumă o fraza bine știută :”Cum ar putea limitata omenească minte să – L cuprindă pe Dumnezeu, Cel care este fără de sfârșit?”

Întrebării, căreia înțelepții și filosofii îi caută răspuns de la începuturile lumii, fără a-l fi găsit încă, Galileo ii oferă o soluție printr-o superbă metaforă culeasă parcă dintre pildele Mântuitorului :” Soarele, cu tot cortegiul de planete care îl urmează și depind de el, își găsește timp să facă să se coacă un ciorchine de struguri, ca și cum nu ar avea nimic altceva de făcut în Univers”.
Oare? Desigur!
Căci lumina soarelui adunată în acel ciorchine, amestecată cu umezeala viței de vie, va deveni Vin, Vin sfânt Cunoaștere și Mântuire!
Închid cartea, e aproape dimineață.
Mulțumesc, Galileo!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *