În Timp, dincolo de Timp

Câteva gânduri despre Constantin Brâncuși

„Secretul reușitei în viață constă în arta de a stăpâni Timpul, în loc a te lăsa tiranizat de el.”
Formularea, un veritabil aforism, am descoperit-o într-un roman citit în anii liceului. Era perioada în care un Thomas Mann sau John Galsworthy mă fascinau cu scrierile lor ample–așa numitele romane fluvii – în care destinele personajelor erau urmărite de-a lungul generațiilor, formând adevărate dinastii, principalul erou, nenumit dar prezent pretutindeni și mereu, fiind Țimpul.

Un asemenea roman era și „Etzel Andergast”, creație a prozatorului german Jacob Wassermann, din aceiași generație (și valoare!), cu cei doi citați mai sus și din care am memorat, urmând – o întreagă viață, ca un leit-motiv, fraza pe care am așezat – o în deschidere.

Adolescentul de atunci, aproape un copil, încă, simțise, instinctiv, că viața nu poate avea sens decât dacă acceptăm să ne-o trăim într o bună relație cu cel care, fără început și fără sfârșit fiind, nu ne poate deranja altfel decât prin ridurile pe care la vremea lor, ni le va așeza pe frunte.

Și iată că l-am parafrazat aici pe Constantin Brâncuși, genialul român care, împreună cu Eminescu, celălalt nume simbol al națiunii noastre, reprezintă contribuția originală cea mai de preț pe care Dumnezeu a harazit – o neamului românesc, spre a o aduce Omenirii, atunci când s-a hotărât să – l plămădească pe Om după chipul și asemănarea Sa.
Eminescu și Brâncuși, Brâncuși și Eminescu, ei rezumă întreaga spiritualitate românească, matricea, câmpul primelor roade, în care noi, românii de astăzi, suntem datori să ne căutăm începuturile. Așa cum, fiecare copil, odată ieșit pe lume, începe să – și caute treptat părinții, rudele, strămoșii, până la acel Prim, Unic Creator, Tatăl,Dumnezeu.

Și, căutând, să – i și găsească, până la Începătorul tuturor începuturilor.
Pentru Eminescu, „Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ. Dumnezeu e în inima noastră!”
Pentru Brâncuși, Dumnezeu e Cel care ne așteaptă la capătul călătoriei noastre prin viață. Este Idealul, poate imposibil de atins, dar care ne face să avem curajul de a porni la drum. Asumându-ne, pentru această călătorie nu lipsită de primejdii și de ispite, hotărârea de a ne păstra până la capăt bucuria inocenței inițiale, sentimentul durabil al copilăriei. Căci, cel care dorise, și reușise, să sculpteze nu pasărea, ci zborul, și în fața creatiilor căruia oamenii se prosternau ca înaintea unor icoane, crede că :„atunci când ai încetat sa mai fii copil, ai murit de mult.”

Cum eu încă mă mai simt copil, cutreierand, cu Eminescu, pădurile stavechilor plaiuri și auzind înlăuntrul meu șopotul izvoarelor, las să încolțească în acest colț de ecran semințele pe care prietenul Timp m-a lăsat să le adun. Și, revăzându-l cu ochii imaginației pe acel Brâncuși bătrân, bolnav și trist care a lăsat Franței și lumii moștenirea de nemoarte pe care propria-i țară a refuzat-o, să rescriu cuvintele de despărțire cu care îl dăruise Mircea Eliade la finalul piesei de teatru pe care i-a consacrat-o :„Merg pe 82 de ani. Am îmbătrânit! /Numai tăcerea mai poate avea un sens.” („Coloana nesfârșită”, 1976).

Și totuși, Brâncuși nu a murit, și nici nu va putea muri vreodată. A plecat, să caute altundeva singurul material pe care ar fi vrut să-l folosească pentru sculpturile sale spre a-și depăși, în desăvârșire, desăvârșirea: pe el însuși, flacăra, lumina.
Aici, pe Pământ, pentru un om, ar fi fost prea mult!

Remember: 2026, Anul Brâncuși!