1996… 2008… 2025… Trei repere… Între ele, 29 de ani. Ar fi fost îndestul pentru a cuprinde întreaga viață a unui Nicolae Bălcescu, cel care ne-a dat cea mai simplă și pe înțeles definire a istoriei: ”Istoria a cea dintâi carte a unei nații. Într-însa își vede trecutul, prezentul, viitorul.”
N-am citat întâmplător aceste cuvinte scrise de marele revoluționar pașoptist pe când era corector la ”Magazinul istoric pentru Dacia”, una dintre primele publicații românești având ca tematică înțelegerea devenirii noastre ca națiune.
Anii, cei trei, așezați la începutul însemnărilor de astăzi, sunt cei în care în drumurile existenței mele s-au intersectat cu cele ale celui ”mai reprezentativ scriitor al spiritualității românești”, după cum îl consideră părintele Dumitru Stăniloae pe teologul, estetul și romancierul Mihail Diaconescu, pe care încerc să îl evoc în aceste rânduri.
Spun ”încerc”, pentru că dimensiunea celui care în anul 2013 a fost, nu doar după părerea mea, cea mai îndreptățită dintre candidaturile românești din ultimele decenii la Premiul Nobel pentru Literatură, este imposibil de comprimat în câteva pagini de text. Și totuși…
În 1996, eram pe atunci ziarist la publicațiile Ministerului Afacerilor Interne, ”Poliția Română” și ”Pentru Patrie”, editura aceleiași instituții are fericita inspirație de a include în planul de apariții reeditarea romanului ”Speranța” al domnului Mihail Diaconescu, apărut în primă ediție în 1984.
Excepțională frescă istorică a societății românești din perioada în care s-a plămădit Unirea de la 1859, având ca personaj central figura tragică a domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica al X-lea, romanul este de natură să îl fascineze pe cititor și astăzi. Prin autenticitatea cu care sunt creionate personajele și descrierea epocii, prin subtilitatea dar și precizia intrigii, prin bogăția și calitatea documentării, el îl așează pe Mihail Diaconescu în galeria maeștrilor universali ai genului, pe aceeași treaptă valorică cu un Lev Tolstoi sau Henryk Sienkiewicz. Cu un plus chiar, pentru că, prin sentimentul național care erupe pur și simplu în unele dialoguri, eroii săi depășesc în intensitate și limpezime a simțirii implicarea personajelor clasicilor rus și polonez mai sus citați. Dar, asupra acestui aspect voi reveni cu argumente ceva mai târziu.
În 2008, de astă dată din postura de consilier al președintelui Institutului Național de Statistică, funcție pe care o ocop și astăzi, pregăteam documentația pentru susținerea propunerii ca Institutul să-și asume un sfânt patron, după modelul altor instituții din țară (armata, minerii, pompierii, marinarii, aviatorii…), dar și din străinătate.
Apreciasem că cel mai potrivit pentru acest statut de protector, la Statistică, o lume a cifrelor, ar fi un sfânt creștin, dacă se poate și român, cu preocupări, în omeneasca sa viață, pentru calculul matematic. Or, un asemenea sfânt tocmai fusese ”recuperat” de Biserica Ortodoxă Română prin decizia Sfântului Sinod, din iulie 2008, de a-l introduce în Sinaxarul său pe Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (475-544), călugăr din Dobrogea, trăitor la Constantinopole și la Roma, erudit, consilier al mai multor papi, considerat a fi ”Părintele erei creștine”, pentru că el este cel care a schimbat, prin calculele sale, sistemul de numărare a anilor începând cu Nașterea Mântuitorului. În această privință, Mihail Diaconescu era, cu siguranță, cea mai importantă sursă de documentare, prin al său roman ”Depărtarea și timpul” (1986), care evoca tocmai viața ilustrului monah străromân.
Sursă… Izvor… O idee, cristalină, limpede, puternică încă de la începuturi, își taie drumul său către mare, către împlinire, relevând pe malurile sale însăși istoria noastră. Căci, aveam să descopăr atunci, fiecare dintre scrierile lui Mihail Diaconescu deschide o cale, un drum nu către un neant îndepărtat și confuz, ci către însuși ”Orașul deschis” al conștiinței de sine, vie, vibrantă, a națiunii române. Ele sunt, pe această șerpuitoare, dar niciodată ezitantă, ca destinație – ce plin de sensuri acest cuvânt – ”destinație”, finalitatea unei călătorii întru devenirea unui neam, cu etape, milenare borne, momente astrale. Trăite, aceste momente de răscruce, prin oamenii excepționali, pe care Dumnezeu i-a așezat anume acolo, și pe care Mihail Diaconescu îi reînvie prin creația sa: un zugrav de biserici (Pârvu ”Mutu” din ”Culorile sângelui”), un mângâietor de sunete (Ioan Căianu Valachus din ”Marele cântec”), ziditori de țară (precum eroii din ”Speranța” și ”Sacrificiul”), un socotitor al vremurilor și anilor (Dionisie Exiguul din ”Depărtarea și timpul”).
Dacă le adăugăm exegezele filosofice și teologice, precum tratatul ”Prelegeri de estetica Ortodoxiei”, care i-a adus în anul 2011 Premiul ”Mircea Florian” al Academiei Române și ale sale scrieri atât de profunde privind literatura noastră străveche, dacoromână, am schițat cumva imaginea locului special pe care îl ocupă Mihail Diaconescu în cultura noastră de astăzi și, sigur, de mâine.
2025 Septembrie, 30. Poeta (și prietenă de familie) Maria Dobrescu își lansează un volum, ”Ibis ad Crucem”/ ”Mergi spre cruce”, în care ”lumina și tăcerea devin elementele curente ale unei alchimii interioare”, cum aprecia unul dintre exegeții săi, domnul Ion Istrate, în avancronica din revista ”Luceafărul”.
Lansarea, în tonul cărții, de mare sensibilitate, cu elemente de elevată spiritualitate și susținute pe măsură prin participarea unor personalități ale lumii artistice bucureștene, și nu numai, s-a desfășurat în decorul de epocă al Casei I.C. Brătianu, de pe strada Amzei din București. Între invitați, și doamna Corina Vlad Diaconescu. Nu o cunoșteam, dar, puțin înainte de plecare, la obișnuita cupă de șampanie de după eveniment, aflând că cea care ne încântase, la pian, se recomanda ca a fi ”Moața de la Brad”, îi mărturisim (eram și cu soția) că și noi suntem ”moți prin adopție”, petrecându-ne parte din vară, în Țara Zarandului, la Baia de Criș, comuna în care copiii și-au cumpărat o casă de vacanță. Suficient pentru a descoperi apoi, derulând rapid firul amintirilor, că autoarea și intrepreta ”Valsului vesel” cu care ne încântase la pian, profesoara de franceză, descendentă a cnejilor Vladislav și Miclăuș, întemeietori ai unora dintre primele formațiuni statale românești din Ardeal, era nimeni alta decât soția scriitorului Mihail Diaconescu. Cel pe care îl cunoscusem cu 29 de ani în urmă și care, din nefericire, părăsise lumea pe care o zugrăvise așa de frumos în scrierile sale, în urmă cu cinci ani.
Cu aceasta, cercul însemnărilor de astăzi s-ar fi putut încheia. Dar nu înainte de a vă propune un citat din ”Speranța”, ce poate rezuma întregul crez de viață al unui om și al epocilor pe care le-a evocat. Spune așadar unul dintre personaje, arhimandritul Iosafat Snagoveanul, în cuvântul pe care îl adresează mirilor, Principele Ghica și franțuzoaica Marie și nuntașilor, majoritatea români exilați la Paris, după oficierea cununiei: ”României Unite, visată de moșii și strămoșii noștri din veac, una și nedespărțită, pe care noi o dorim și Dumnezeu o veghează, să-i închinăm și de acum înainte, toate puterile noastre. Să ne mântuim viața prin unire, așa cum lumea s-a izbăvit prin credința în învierea Mântuitorului!”
Acestui luminos și puternic îndemn îi va răspunde, ca un ecou, peste ani, doamna Corina Vlad Diaconescu într-unul dintre interviurile sale: ”Strămoșilor mei le-au fost luate averile, dar nu și credința în Dumnezeu și nici conștiința creștin-ortodoxă, românească și nobiliară.”
P.S. Întâmplarea (oare?!) face ca părintele meu duhovnic, Ioan Stancu, slujitor la Biserica ”Zlătari” din București, să fi fost și colegul de catedră și prietenul lui Mihail Diaconescu la Facultatea de Teologie din cadrul Universității cu creștinesc nume, Constantin Brâncoveanu, din Pitești. Acolo unde teologul Mihail Diaconescu și-a început și desăvârșit cariera didactică de la asistent la profesor universitar.
Leave a Reply