Mâine, la Stockholm, lista celor 121 de laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură va adăuga încă un nume. Deschis în 1901 prin cel al poetului francez Sully Prudhomme, catalogul laureaților celui mai prețios premiu literar al lumii, nu cuprinde încă niciun român, chiar dacă, de-a lungul vremii printre candidați s-au numărat valori românești de universală recunoaștere precum Mircea Eliade sau Eugen Ionescu. Dar, e bine de spus, chiar dacă prestigios și dorit, ca semn al consacrării planetare, de orice scriitor, Premiul Nobel nu are la bază o selecție exclusiv valorică, ci mai degrabă o politică de reprezentare regională a națiunilor.
Anul acesta, aria românească se prezintă la marea competiție prin Mircea Cărtărescu, neîndoielnic cel mai important autor român al ultimului deceniu.
Cu șanse? Poate. Remarcabil poet și prozator, tradus și premiat în țările care contează în materie de literatură, Mircea Cărtărescu are, desigur, șansa sa. Personal sunt sceptic. Nu pentru că stilul său inteligent, de un umor bine temperat, de natură să pună în mișcare neuronii cititorului cu ironiile subtile ale scriiturii sale n-ar fi pe gustul omului modern, ci tocmai pentru faptul că literatura sa, universală fiind, începe să devină mai puțin românească. Ceea ce, paradoxal, o scoate în afara opțiunilor de selecție ale Academiei Suedeze, care își propune cultivarea universalului ca un puzzle de specificități naționale. Demonstrația adevărului acestei afirmații o face însăși harta cu mozaicul etnic al laureatilor ultimelor decenii despre care nimeni nu poate jura că se vor afla și printre „nemuritorii” viitoarelor generații.
În ceea ce-l privește pe Mircea Cărtărescu, până mâine la prânz, mai sunt doar câteva ore. Timp în care vă propun să revedem câțiva dintre aspiranții din România pentru laurii care încununează pe învingătorii turnirului literar nord european, subliniind că, dincolo de o relativă glorie, Nobel – ul aduce invingatorului un consistent plus în cont, de peste un milion de dolari! Dar, toate la timpul lor…
Începând cu începutul, în 1901, anul primei decernări, marele istoric Alexandru D. Xenopol, autorul primei sinteze complete a devenirii poporului român, „Istoria românilor din Dacia Traiană „, se află printre cei propuși pentru distincția ce va deveni legendară. Nominalizarea unui istoric pentru un premiu dedicat literaturii nu trebuie să ne mire. Peste ani, acest Premiu Nobel a revenit și unui politician important al secolului 20, britanicul W Churchill, de pildă, care a fost cu totul altceva decât scriitor!
Oricum, valențele literare ale operei lui Xenopol sunt mult mai puternice și cel care a fost profesorul și mentorul lui Nicolae Iorga ne-a lăsat moștenire o creație istorică ce se citește cu voluptatea parcurgerii unui text literar de mare calitate. Prin nominalizarea sa, organizatorii suedezi onorau însusi poporul român, cu fascinanta sa istorie descrisă de A. D. Xenopol, care avea să revină pe lista Nobel în 1909, când premiul a revenit scriitoarei suedeze Selma Lagerlof.
O jumătate de veac mai târziu, în 1956, o vom găsi pe lista propunerilor pe Martha Bibescu, romancieră, poetă, memorialistă, trăind la Paris și prietenă apropiată a unor scriitori francezi celebri. Una dintre aceste prietenii o evoca chiar ea într – un roman, „La bal cu M. Proust”, a cărei lectură ii provoacă unui alt nume mare al literaturii franceze, Francois Mauriac, o reacție mai mult decât flatantă :„Cine sunteți dumneavoastră? Cea mai admirabilă inteligență de femeie pe care o cunosc”!
În același an, 1956, în mediile literare românești a circulat zvonul că pe lista candidaților s-ar fi aflat, la propunerea lui Mircea Eliade, și filosoful, poetul și dramaturgul Lucian Blaga, rămas în conștiința noastră pentru cunoscuta sa frază că „veșnicia s-a născut la sat”.
Dovezile scrise ale unui asemenea demers nu s-au găsit, dar el este confirmat, indirect, prin intempestiva deplasare la Stockholm a președintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor din România, prozatorul Zaharia Stancu, pentru a arăta că autoritățile române, eram în plin regim comunist, nu agreează o asemenea nominalizare.
Și cu asta, eventualele șanse ale marelui nostru poet erau reduse la zero, susținerea candidaturii de propria țară fiind una dintre condițiile accederii la Premiul Nobel.
Liberalizarea politicii interne românești în deceniul următor, 1960-1970, va deveni vizibilă și în ceea ce privește nominalizările unor scriitori români pentru apreciatul premiu. Apar astfel numele lui Paul Celan, poet de limba germană, nominalizat de patru ori între 1964 – 1969 și cel al lui Eugen Ionescu, de șapte ori pe listă între 1964 și 1972.
Faptul că un autor celebru în toată lumea, cu piesele de teatru în mii de reprezentații în țări de pe toate continentele, precum autorul unor piese ca „Rinocerii” și „Scaunele” nu a fost niciodată printre laureatii Nobel poate mira, dar nu neapărat. Nici Lev Tolstoi, Ibsen, Proust, Unamuno, Cehov, Zola, ca să nu citez decât câțiva dintre „monștrii sacri.” ai aceleiași perioade, nu au fost laureati Nobel. De unde, o concluzie de bun simt: Premiul Nobel, cel puțin cel pentru literatură, îți dă notorietate, plus vreun milion de dolari în bancnote suedeze, dar nu îți eliberează și un atestat de valoare. Pe acesta din urmă ți-l dau cititorii și timpul, după ce aburii gloriei efemere, ca și milionul de dolari, s-au risipit!
P. S.
Va fi Mircea Cărtărescu mai norocos decât predecesorii săi ilustri în drumul spre Nobel?! Răspunsul, mâine!
Leave a Reply