Ieri dimineață, pe când participam la o conferință, primesc un apel de la Marian Amuza, ”releul” principal în privința legăturii mele cu orașul în care m-am născut, am crescut, am plecat, am revenit și iarăși am plecat, dar de care, sufletește, nu mă voi despărți niciodată: Roșiorii de Vede. Îmi anunța, cu un glas în care emoția și tristețea se învălmășeau, stingerea din viață a unei somități a medicinii pediatrice românești, prof. dr. Coriolan Ulmeanu, fostul director general al Spitalului de Pediatrie ”Grigore Alexandrescu” din București.
Vestea nu îmi era transmisă întâmplător: doctorul Ulmeanu, teleormănean prin naștere (născut în comuna Peretu, la 19 noiembrie 1950), fusese absolvent al Liceului nr. 1 din Roșiorii de Vede (astăzi, Colegiul Național ”Anastasescu”), ale cărui cursuri le urmase între anii 1965-1969, perioadă în care îmi începusem și eu cariera de profesor de franceză, în aceelași oraș.
Întâmplător, nu l-am avut elev, orele de franceză fiind susținute de un alt coleg, dar despre adolescentul Coriolan aflasem deja că este dintre cei pentru care limba lui Racine era deja una dintre principalele atracții între toate materiile școlare. Nu mă înșelam. Avea să devină, peste ani, după absolvirea în condiții excepționale a Facultății de Medicină din București, în 1976, cu 10 pe linie și un vorbitor impecabil al francezei, pe care avea să exerseze prin numeroasele sale lecturi de specialitate și prin specializările – nu puține – făcute în străinătate.
În cazul său, expresia românească ”S-a stins din viață” este mai mult decât potrivită, pentru că, odată devenit medic, Coriolan Ulmeanu avea să trăiască și să-și practice nobila profesie cu o dăruire asemănătoare unei flăcări care se consumă pentru a dărui în jur mai marilor și mai micilor săi pacienți nu numai sănătate, ci și lumina și căldura iubirii. La el, se potrivește cum nu se poate mai bine un scurt poem prin care filosoful și poetul german Friedrich Nietzsche se definea pe sine:
”Nesătul, asemenea flăcării,
Ard și mă mistui,
Tot ce ating se preschimbă în lumină
Și cărbune e tot ce las în urmă
Da, sunt o flacără!”
Poemul se numește ”Ecce homo” (”Iată omul”), expresia biblică prin care e denumit însuși Iisus.
Și, într-adevăr, medicul Ulmeanu a încercat în îndelunga-i carieră, întreruptă neașteptat într-un sfârșit de septembrie 2025, să fie pentru pacienții săi vindecătorul nu doar al suferințelor trupurilor acestora, ci un bun alinător al sufletelor lor.
Acum, putem spune că a plecat să vindece, la chemarea lui Dumnezeu, cu leacurile sale miraculoase, cele izvodite din sufletul său minunat, și trupurile imateriale ale îngerilor.
Sigur, complicat de adunat în spațiul restrâns al unui eseu o dublă carieră exemplară, de medic și om al cetății, pe de o parte, de profesor și formator de conștiințe și caractere, pe de alta.
Ca medic, conducător al unui spital uriaș, cu patru clinici și zece departamente, cu peste 34.000 de copii-pacienți anual, a reușit performanța de a dărui sănătate aproape tuturora celor care, într-un moment dificil al vieții lor, au ajuns să-i treacă pragul. Pentru ei, ca om al cetății, s-a zbătut pentru construirea unui hotel în curtea spitalului, așa încât părinții copiilor să poată fi acolo, aproape de fii lor, fără a incomoda în vreun fel actul medical. Ținând seama de numărul ridicat de situații în care, din greșeală, cei mici consumau, fără să simtă pericolele la care se expun, substanțe toxice, a creat un serviciu – ”TOXAPEL” – prin care, în mod gratuit, se puteau semnala telefonic intoxicațiile acute ale copiilor. Și cu aceeași grijă pentru adolescenții școlari a luat în coordonarea spitalului său nu mai puțin de 70 de cabinete școlare.
Ca profesor, al Facultății de Medicină, s-a preocupat ca studenților săi să le fie transmisă ideea că, așa cum spusese odinioară renascentistul Rabelais, pe care l-am mai citat cândva, ”știință fără conștiință este ruina sufletului”. Adică, încercând să traducem pe înțelesul cel de toate zilele, ca medic este important nu doar să cunoști tainele bolilor cu care te confrunți, ci să te apropii și să înțelegi sufletul pacientului tău. Pentru că, nu e așa, un vechi adagiu medical spune că: ”Nu există boli, ci bolnavi”.
În acest sens, un medicament, și nu unul oarecare, este și rugăciunea, fapt de care omul de știință Coriolan Ulmeanu era pe deplin conștient. O dovedește ridicarea, în curtea spitalului pe care îl conducea, a unei biserici ortodoxe. O biserică în care icoanele zugrăvite de credința noastră, cum spunea așa de frumos Eminescu, să ne poată veni în ajutor în momentele de cumpănă.
Pentru el, din păcate, o asemenea cumpănă în ceea ce numim viață, nu mai este acum de trecut. Rămâne însă cealaltă cumpănă, de după, în fața lui Dumnezeu, pe care sunt convins, ținând seama de felul în care și-a rostuit întreaga viață, Coriolan Ulmeanu și sufletul său vor reuși să o depășească.
Leave a Reply