A fost odată ca niciodată. Așa încep și basmele noastre. Și istoria începe la fel. Sau aproape. Fiindcă în istorie apare o ”mică” diferență: nu există ”niciodată”. A probat-o, recent, reușita unui grup de cercetători germani și irakieni conduși de prof. dr. Enrique Jiménez, șeful catedrei de asiriologie de la Universitatea Ludwig-Maximilians din München. (Detaliu, de luat în seamă, fondată în 1472, universitatea bavareză și-a câștigat, prin secole, reputația de a fi una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ și cercetare din lume, cu osebire prin investigarea începuturilor cunoașterii umane, mai ales în Orientul Mijlociu, leagănul civilizației noastre indo-europene).
Savantul german a optat pentru constituirea unei echipe redutabile – sub aspect științific – antrenând în ea și câțiva tineri – și mai puțin tineri – cercetători ai Universității din Bagdad, într-un proiect care, inițial, părea a avea alura unui roman de anticipație: ”traducerea” într-un idiom de secol XXI, a textelor antice turnate cu semne cuneiforme pe tăblițele de lut ars ale Mesopotamiei de odinioară.
Tehnica de lucru a presupus folosirea inteligenței artificiale, rezultatul devenind astfel o probare a potențialului acestei ”achiziții” de ultimă oră a inteligenței omenești.
În acest scop, echipa lui Enrique Jiménez a constituit, în 2020, o uriașă bibliotecă digitală – Electronic Babylonian Library (eBL), care a tezaurizat mii și mii de fragmente pe care le-a înscris într-un algoritm de identificare a sensurilor și conexiunilor. A rezultat un instrument eficient, capabil să descifreze, reconstituind astfel, un text literar babilonian la un impresionant nivel de autenticitate.
Și șansa, poate, dar nu numai ea, a făcut ca textul descifrat astfel să fie nu unul oarecare, ci chiar ”Imnul Babilonului” – identificat în nu mai puțin de 30 de manuscrise cuneiforme. Probabil pentru că era copiat de copii, la școală, crede profesorul Jiménez, care se arată fascinat de conținutul poemului, un veritabil cânt închinat primăverii și Eufratului, ”fluviul sacru ce potolea setea câmpiilor, revărsându-și apele binefăcătoare peste trestii și maluri”.
În ceea ce îi privește pe oameni, imnul – 250 de versuri – îi descrie pe babilonieni ca pe niște cetățeni liberi, protectori ai orfanilor, ai celor mulți ”umiliți și obidiți”, cum ar fi spus Dostoievski, urmând ”preceptele divine și protejând justiția”. Și poate pentru unii surprinzător, pentru că infirmă prejudecățile noastre privind barbaria acelor timpuri străvechi, ”respectând pe străinii care trăiesc printre ei”.
Dar, desigur, descifrarea ”Imnului Babilonului” nu-i decât începutul.
Așa cum notează profesorul Jiménez și colegul său irakian Anmar A Fadhil, de la Universitatea din Bagdad, în articolul prin care și-au anunțat reușita, ”obiectivul principal al asiriologiei este recuperarea și reconstituirea patromoniului pierdut” prin descifrarea celor peste 22.000 de tăblițe digitale deja existente în baza de date a eBL cu ale lor peste 300.000 de versuri ale căror sensuri erau considerate, până de curând, de nepătruns.
Morala? Curiozitatea umană, dublată de mijloacele tehnologiei moderne, poate da glas unor voci considerate a fi condamnate la tăcere veșnică. Descifrarea ”Imnului Babilonului” este un prim pas, descoperirile, în cascadă, care vin din lumea Vechiului Egipt, cu piramidele sale ale căror secrete le credeam de demult descifrate, accesul, cu mijloace noi, spre infinitul unui univers mereu mai ispititor pentru imaginația noastră, sunt trepte de cunoaștere, toleranță și iubire, pe care omenirea le are de urcat în anii ce vine.
Încotro, până unde?
Într-o celebră frază absolut valabilă acum vreo 100 de ani, conaționalul nostru Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii” ieșene, ne învăța că, dacă ”nicio limită eternă nu ne oprește, etern ne oprește o limită”.
Acum, îmbătați de orgoliul nostru, ca omenire, vom decide oare să anulăm, tăind cu o linie groasă, de ură, această ecuație a vieții așa de frumos exprimată?!
***
A fost odată ca niciodată…
Un mal abrupt, roșcat, de lut, în care își aveau cuiburile rândunele de stâncă. Totul părea împietrit, fără urmă de mișcare, de viață. Apoi, deodată, ochii aceia adormiți s-au deschis și din ei, întâi o pasăre, apoi alta, în cele din urmă stolul întreg, s-au liberat din culcușurile de piatră și au roit spre cer într-o simfonie de zbateri înaripate.
A fost odată ca niciodată…
Leave a Reply