Capitală recunoscută a Europei Centrale după trecerea către al 15-lea veac, Viena a devenit punctul de atracție al intelectualității românești, în special a celei din Transilvania, mai ales după 1600. Semnalul îl va fi dat, cu câteva decenii mai înainte, voievodul Mihai Viteazul însuși, în căutarea, la curțile imperiale de la Viena și Praga, a unor puncte de sprijin pentru politica sa de reinviere a vechii Dacii.
Viena avea să fie, odată cu generația Școlii Ardelene, cea a lui Gheorghe Șincai și Samuil Micu – Klein, locul în care românii aveau să-și descopere noblețea și vechimea originilor și, pornind de la ele, să – și formeze și întărească sentimentul identității naționale, cu toate drepturile, legitime, care decurg de aici.
Cum va fi arătat, pe atunci, metropola care astazi își încântă vizitatorii cu opulența, totuși plină de elegantă și bun gust a palatelor sale, cu Praterul cel verde și Dunărea cea albastră, competându-și foșnetul frunzișului și clipocitul apelor în nemuritoarele acorduri ale muzicii imaginate de membrii dinastiei Strauss?
O imagine putem avea, răsfoind paginile însemnărilor consemnate de românul nostru Ion Codru Drăgușanu în al său volum „Peregrinul transilvan „ , publicat în 1865 : „Caracteristica locului în Viena e turnul Mitropoliei Sfântu Ștefan… De acolo văzui cetatea de patru sute de mii de suflete. Sărace suflete puse claie peste grămadă! Casele din Viena sunt înalte ca munții, străzile ca niște crăpături între stânci și locuitorii -să-ți spun și despre dânșii -, bajbaie pe jos călări și în trăsuri de tot felul… Caracteristica vienezilor e tăcerea. Ei nu strigă, nu vorbesc, ci numai zbârnie pe străzi, ca albinele în stup… „
Să pășim totuși în timp și, depășind momentele dramatice ale ultimelor prezențe în Viena la Curtea Imperială ale razvrătiților Horea (decembrie 1783-aprilie 1784) și Avram Iancu (1850,1851) să ajungem la anul, realmente de grație, 1870.
Atunci, în Orașul Valsului, avea să se afle o întreagă pleiadă de români pentru care asocierea epitetului de geniu nu e nicidecum hazardată. De români pentru care excepționalitatea în domeniul lor de activitate avea să fie asociată unui sentiment patriotic exemplar, exprimat și asumat. Să exemplific: în literatură, Mihai Eminescu vocea absolută a conștiinței românești (Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Veronica Micle), în muzică, Ciprian Porumbescu, autorul „Baladei”, în medicină, Victor Babeș, în chimie, Nicolae Teclu, în drept, Vasile Goldiș, în lingvistică, Sextil Pușcariu...
Ei au fost sufletul societății studențești a românilor veniți la studii la Viena, reuniți într o asociație în care „se cristalizează caracterele, se oțeleste sentimentul național, se șterge egoismul, se dezvoltă înțelegerea pentru interese comune, se lărgesc cunoștințele literare, se disciplinează și se cresc bărbați cu abnegatie într-un institut românesc prin excelență, o adevărată școală a limbii și literaturii naționale… „. Citatul, preluat de la reputatul foiletonist bucovinean Mihai Teliman, membru al ” României June ” răspunde cred cel mai bine imaginii a ce a vrut să fie, și a fost, societatea creată în 20 martie 1870 prin strădaniile lui Eminescu și Slavici.
Și așa cum se cuvenea, societății imaginate cu inteligență și răbdare de spiritele ce aveau să genereze mișcarea care a condus la vremea vremii, la apariția României Mari, i s-a alăturat la momentul potrivit cel care dispunea de resurse financiare suficiente pentru ca ”Luceafărul”, capodopera eminesciană, să poată fi tipărit. Căci, cele două volume ale Almanacurilor României June (1883,vol 1, 1888,vol 2) nu s-ar fi putut edita fără sprijinul marelui filantrop(și patriot)!, Nicolae Dumba, un aromân minunat pe care îl voi evoca la întâlnirea viitoare.
Leave a Reply