Gata, vacanța, prelungită, s-a terminat! Diseară pornesc înapoi spre București, lăsând în urmă, pentru cel puțin un an, orașul de la poalele Munților Bârgaului, în care am petrecut o săptămână de încântătoare reîntalnire cu amintirile.
Unele recente, câștigate în ultimii ani, altele cu vechime de decenii, din adolescență, ba chiar și mai de demult, pe când nu trecusem încă hotarele copilăriei. Ca întotdeauna, m-am dovedit inspirat. Și alegând ca loc de ședere Pensiunea Morariu, așezată la bifurcația drumurilor spre Năsăud și Vatra Dornei, despre care se spune, și nu am motive să infirm părerea, că s-ar mânca cele mai gustoase bucate din zonă la prețuri convenabile. Și evadând, pentru trei nopți, goniți de perspectiva zgomotoasă a unor evenimente, fericite altminteri, ce urmau să fie găzduite acolo.
Orașul, în sine, pe care nu-l mai vizitasem decât o singură dată, în urmă cu trei ani, mi s-a părut și acum familiar, de parcă l-aș fi știut de când lumea. Cu străzile drepte, tăiate de pasaje înguste, numerotate cu cifre romane, amintire a burgului medieval de odinioară. Cu bulevardele largi, neobișnuit de largi, străjuite, de o parte și alta, de tei bătrâni, a căror toaletare, în urmă cu un an, aflu că ar fi dat subiect de protest ecologiștilor din oraș, temători că urbea își va pierde podoabele de parfum și verdeață, protecție, de răcoare și umbră în fața unor veri caniculare ca cea din anul acesta. Cu cele două celebre colegii, „Liviu Rebreanu” și „Andrei Mureșan”, găzduite în impunătoare edificii de cărămidă și piatră, de pe băncile cărora au ieșit generații și generații din elitele de spirit și iubire de țară ale României.
Cu, nu în ultimul rând, vestigiile unui trecut de glorie, dar și de suferință și jertfă care aici, la Bistrița , sunt tratate cu mai multă veneratie și firească îngrijire decât în alte locuri.
Astfel stând lucrurile, Timpul, cel aducător de înnoire dar și a toate stricător, pare a-și fi suspendat aici curgerea, atât în ceea ce privește aspectul locurilor, cât și privind mentalitatea și felul de a fi al oamenilor. Dar, cine știe, privind ultimul aspect, mă înșel, poate!
Când este vorba de oraș, ca atare, sunt convins că observațiile unui călător italian la 1588, Giovanni Botero, ajunse la noi grație uneia dintre scrierile sale celebre, al cărui titlu este în românește, „Cauzele măreției orașelor”, rămân și acum valabile. Căci, aprecia pelegrinul italian, despre orașele transilvane, Sibiul este cel mai mare, Clujul, cel mai populat, Bistrița, cel mai frumos!
Spuneam, mai sus, că întâmplarea a vrut ca trei nopți să le petrecem în afara pensiunii gazdă, prima noapte în casa unei verișoare din partea tatălui meu, următoarele două la locuința familiei unor prieteni. Au fost experiențe de neuitat!
În cea dintâi noapte pot spune că am trăit o reîntalnire cu istoria, mai veche, prin mesajul efectiv al clădirii și al amplasamentului său, mai nouă, prin personalitatea și amintirile depănate cu verișoara mea.
Într-adevăr, vechea și spațioasa casă în care ma aflu și care a aparținut cândva familiei Rebreanu, este situată în imediata vecinătate a Turnului Dogarilor, singurul rămas în picioare din cele 18 turnuri și bastioane ce fuseseră ridicate pentru apărarea cetății în 1465. Căci, învățând din lecțiile istoriei, Bistrița fusese devastată în urma năvălirii tătarilor, în 1241, 6014 dintre locuitorii săi de atunci piezându-si viața, hotărâseră a lua măsuri de protejare împotriva unor viitoare primejdii. Pe de altă parte, gazda noastră era fiica avocatului clujean Gheorghe Vasilescu, unchiul meu, un cunoscut luptător anticomunist și asta nu doar în calitate de apărător al profesoarei Doina Cornea, un nume simbol pentru rezistența intelectualității românești în ultimii ani ai regimului Ceaușescu. Evocările întâmplărilor din îndepărtata noastră copilărie prelungite, până târziu in noapte au primit un întăritor dimineața când, la deșteptare, am avut vreme să privesc mai atent fotografiile de familie de pe pereți, din care mă privea o adevărată istorie a culturii noastre interbelice și să răsfoiesc câteva cărți ale căror autografe ar fi permis o reconstituire, pe viu, a unei întregi epoci, cu toată bogăția sa de personalități.
Și apoi, privind pe fereastra deschisă a bucătăriei silueta suplă a turnului Bisericii Evanghelice, cred că am spus totul privind intensitatea percepției tonice a unei realități care e în măsură să te asigure că poți, în raport cu universul, rămâne mereu tânăr. Și că avem aici, la noi, în România, bogății și frumuseți pe care alții le pot doar visa.
Desigur, ar fi multe de spus despre legendele care fac, în Bistrița, corp comun cu prezentul orașului. Cea a „Cavalerului din turn”, de fapt o femeie, războinica Ursula (ce coincidență toponimica!), salvatoare și binefacatoare a cetății în vremuri de restriște. Sau cea a hangiilor isteți care, scurtând cu 2 metri funia meșterilor sibieni veniți să măsoare înălțimea turnului bisericii orașului, au făcut ca acesta, cu 75 metri, să rămână cel mai înalt din Transilvania( turnul Catedralei din Sibiu are doar 73 metri!)
Dar, dincolo de legendele sale, Bistrița de astăzi impresionează prin modul în care contemporanii cultivă memoria eroilor trecutului, oameni care s-au trudit, unii jertfindu-se chiar, pentru libertatea și gloria națiunii noastre.
Panteonul, la care mă conduce un vechi prieten, fostul director al Direcției Regionale de Statistică Bistrița, dl Mircea Chira, el însuși o adevărată legendă vie, și nu doar pentru aceste locuri, prin pasiune, erudiție, deschidere pentru ceea ce se cheamă dragostea de cultură și, pentru unii învechitul, patriotism ( a fondat, în urmă cu 45 de ani, un cor, „Appassionata”, care și-a câștigat un meritat renume, „bun nume”, în bună parte din Europa.) este un ansamblu sculptural modern, înălțat pe locul uciderii, în anul 1241, a celor 6014 martiri bistrițeni. O cruce albă, din marmoră de Cararra, poartă inscripția „Iisus Hristos biruiește”. În lateral, săpate în granit negru, două însemnări, „Întru amintirea și cinstirea oamenilor mari ai Bistriței” și „Întru pomenirea eroilor cunoscuți și necunoscuți din Bistrița – Năsăud”, spun totul despre destinația ansamblului statutar compus din blocuri de marmoră neagră cu înscrisul numelor celor pe care îi evocă între care se regăsesc, practic, toți realizatorii României Mari. De spus, că Memorialul există grație inițiativei și perseverenței unui om, preotul Nicolae Feier, care a reușit să-și convingă enoriașii, dar și autoritățile locale, de necesitatea implicării într-un proiect care a costat 2,5 miliarde lei.
Este ceea ce a reușit, în altă zonă de interes civic, statisticianul Mircea Chira, prietenul meu care, prin strădania sa, a așezat Bistrița pe harta ansamblurilor corale despre care se știe și în afara hotarelor României, Un exemplu de pasiune pe care îl urmează mai tânăra profesor, de acum doi ani doctor în muzică, Carolina Karoli, fondator și dirijor al al formației corale „Adorațio”, reunind speranțele vocale ale adolescenților și tinerilor bistrițeni. Dar, despre acest orizont al Ardealului muzical, ale cărui rădăcini trebuie căutate în, de acum îndepărtatul veac al 19-lea,prin neardelenii Anton Pann și Ciprian Porumbescu, altădată…
P. S.
Am făcut azi o neașteptată, dar cu atât mai încântătoare deplasare, la Năsăud și la
minunata ctitorie duhovnicească încălțată sus, la Salva. Îi mulțumesc pe această cale
celui care a făcut posibil acest peregrinaj încărcat de emoția reîntalnirii cu momente
unice ale istoriei naționale, prietenul Mircea Chira.
Leave a Reply