Astăzi, părăsesc Baia de Criș pentru încă o săptămână de peregrinare pe tărâmurile unde Ardealul și – a scris, în însăși inima lui, istoria sa de suferință, de speranță și de răbdare.
Las în urmă Ținutul Zarandului, cu vechea sa prefectură de la 1848,cu eroii săi știuti și mai puțin știuti, ce-și trăiesc adormirea, vorba unui poet, celebru cândva (Horia Furtună, „Stramosii„), „mai vie decât viața noastră”. Și nu doar la Țebea, în Pantheonul neamului românesc, vegheați de trunchiul a ceea ce a fost odată gorunul lui Horea.
Și sus, la Bulzești, unde în locul oamenilor care nu mai sunt așezarea a fost luată în grijă de locuitorii săi cei dintâi, stejarii și fagii, străjuind cu ramurile lor îmbrățișate vama legendelor înspre Muntele Găina. Și mai jos, la Brad, orașul poleit odinioară cu aur, înveșmântat acum în hlamida de pulbere a mineritului românesc, simbolic întinsă
peste neprețuitele mărturii ale trecutelor vremuri de mărire etalate în rafturile Muzeului.
Și tot pe aici, la Vața de Sus, unde Dumnezeu a vrut să se nască Arsenie Boca, ultimul sfânt știut cu sânge și trup românesc.
Plec, așadar, spre nord, către Bistrița, luând cu mine, la drum, în desaga inimii și a minții, icoanele „Crăișorului Munților”, Avram Iancu, a vajnicului său prefect de Zarand, de la revoluție, Ioan Buteanu, a oratorului desăvârșit întru trezirea nației din somnul letargic al obișnuirii cu nedreptatea, Amos Frâncu,si a multor altora, zugrăvite nu pe sticlă, hârtie sau lemn ci pe materialul, ipotetic nepieritor, al memoriei și recunoștinței noastre.
Pe cele ale unor mari români pe care nu i-am numit încă, le așez, cumva, așa cum le-a rânduit Timpul, încă stăpân, în ciuda părerilor unor filosofi contemporani, peste viețile și destinele noastre.
Iată – l, întâi, pe cel căruia colegii de generație îi recunoșteau statutul de „profet al poporului român”, Gheorghe Șincai (1754-1816),apostol și erudit al neamului, autorul primei noastre istorii pe bază de probe. El ne-a lăsat, înghesuit într-o traistă, manuscrisul făr de noroc, cum l-a numit, peste ani, scriitorul Geo Bogza, al „Hronicul românilor și a mai multor neamuri„, documentele originii și titlurile nobleței, temelie a trecutului și a viitorului neamului românesc. Cea dintâi colecție de acest gen din istoriografia noastră, adunată în 34 de ani de căutare în arhivele Romei, Vienei, Clujului, Oradei sau Blajului, iată o carte de învățătură care, alături de scrierile despre originea limbii românești și îndreptările de gramatică, vine să completeze demersurile sale intru luminarea neamului. Între acestea, nu mai puțin însemnată este înființarea a trei sute de scoli românești, adevărate „ferestre ale darurilor”, cum le numește el însuși.
Indemnul său, „Deșteaptă – te drept aceea, o, iubit neam al meu, și ai minte!”, va fi totdeauna actual din partea celui care a putut spune, la sfârșitul vieții, cu îndreptățire :”Multe-am făcut de folos pentru creșterea națiunii și a limbii.”
De altfel, observație a cărei întâietate trebuie sa i-o recunoaștem lui Ion Heliade Rădulescu(1802-1872), cel dintâi președinte al Academiei Române, un muntean sută la sută, eliberarea spiritului românesc de primejdia deznationalizarii, prin școală, avea să vină prin cărturarii formați dincolo de munți. Cel dintâi dintre aceștia a fost Gheorghe Lazăr (1779-1823),profesorul și inginerul care, „precum Negru (Negru Vodă, descălecătorul, primul domn al Țării Românești – n. n.) cu spada, de asemenea el, cu cartea în mână, trecu munții să spună românilor de sub domnia fanariotă că erau români”.
Cu obiectivitate, târgovișteanul Heliade își susține pledoaria pentru recunoașterea contribuției merituoase a ardelenilor și a bănățenilor la opera de constituire a conștiinței naționale a românilor :„Cetiți, tinerilor, pe Paul Iorgovici, Petru Maior, Țichindeal, Șincai… și veți învăța într – înșii și limba voastră, și ceea ce au fost moșii voștri, și ceea ce veți putea fi și voi în urma învățăturilor lor. Aceștia au fost jertfă închinării întru slujirea nației și moartea lor va fi o vecinică dovadă a înaltei școli și a împlinirii ei cu desăvârșire. „
În sensul necesarei eliberări, prin școală românească și prin spirit românesc de jugul inhibitor al școlii fanariote, în grecește, se cuvine să amintesc spusele unui alt mare român, astăzi aproape uitat, mitropolitul ieșean Iacob Stamate. Și el, tot ardelean, prin naștere, Sfântul Părinte dă o definiție, exemplară, zic eu, a ceea ce însemna școala în regim fanariot:”Învață cu intunecare din cele neștiute la cele neștiute.”
Era un învățământ bazat exclusiv pe memorare, de care ne va fi eliberat, inițial, Gheorghe Lazăr și, mai apoi, Spiru Haret, prin reformele sale.
Din aceiași pleiadă a icoanelor pe care credința le zugravește în biserici, ca să îl parafrazez pe Eminescu, nu poate lipsi cea a lui Simion Bărnuțiu (1808-1864)„ardeleanul devenit profesor de filosofie (1860) la Iași, la Universitarea nou înființată de Alexandru Ioan Cuza, între multele cititorii ale domnului de țară nouă.”
Rămas în istorie prin memorabilul său discurs de pe Câmpia Libertății, din 3/5 mai 1848 la Marea Adunare Națională de la Blaj, Bărnuțiu continuă să fie un nesecat izvor de inspirație întru rostirea românească. ”
Ziceri precum :„Țineți cu poporul toți ca să nu rătăciți!”, ” Fericirea nu se poate dobândi fără cultură, care dă măsura fericirii și a singularității unui popor” sau ” Omul cosmopolit se poate face ușor om fără caracter „, nu-și vor pierde niciodată actualitatea. Dar, mai presus de toate, modul în care așează, în discursul citat, raportul dintre libertate și națiune :” Libertatea cea adevărată a oricărei națiuni nu poate fi decât națională… nu există libertate atunci când nu-ți poți afirma liber naționalitatea… libertatea fără naționalitate nu se poate înțelege de niciun popor pe pământ.”
Iată o formulare radicală a unor principii pe care secolul actual pare a fi pe cale să le relativizeze. Unde e dreptatea, adevărul? Că întotdeauna, răspunsul îl va da, singur, timpul.
În sfârșit, o ultima icoană, pe această fugară trecere cu privirea peste catapeteasma spirituală a Ardealului, personalitatea lui George Barițiu, fondatorul primului ziar românesc de peste Carpați, „Gazeta de Transilvania” (1838,Brașov) și care, în 1871,la Viena, alături de Eminescu, pusese bazele societății ” România Jună” a studențimii române din capitala Imperiului. Cu vocația deschizătorului de drum, el fiind cel care a inventat, în spațiul românesc, rubrici precum „Poșta redacției” sau „Revista de jurnale”, Barițiu s-a remarcat prin seriozitatea documentării, gazeta sa având abonamente la peste 50 de publicații europene. Și asta, nu uităm, în anul 1838!
A pledat permanent pentru recunoașterea culturii ca principal factor în emanciparea unui popor, lucru explicit afirmat în programul „Gazetei de Transilvania„, publicat în primul număr al ziarului:„Renașterea unei nații pe o cale mai ușoară și mai scurtă nu este altfel cu putință decât prin lucrarea și îmbunătățirea limbii și a literaturii sale. Toate celelalte mijloace sunt nesigure și înșelătoare!”
P. S. Nu am amintit aici numele altui uriaș pe care l-a dăruit Ardealul națiunii române, Alexandru Papiu Ilarian. Repar omisiunea, apelând la excepționala descriere pe care i-a făcut-o marele istoric Nicolae Iorga:” Alexandru Papiu Ilarian merită să fie pus pe o catapeteasmă. Om de înaltă cultură, de o râvnă desăvârșită pentru trecutul românesc, el este mai mult decât o figură din trecut… Din tot scrisul lui de om cult și nobil, de învățat modern și occidental, se desprinde, în același timp, respectul pentru adevăr, uitarea de sine și o respectare a muncii altora care merge până la iertare. „
Leave a Reply