Încercările, cu spatele la zid, de a se găsi soluții pentru echilibrarea unui buget subminat de prea multe scurgeri are, iată, efecte dintre cele mai dramatice, și acolo unde ne-am fi așteptat mai puțin. Un Comunicat, altminteri echilibrat și pe un ton de extremă decență, emis de conducerea C. S. Sporting 2008 Roșiorii de Vede, clubul de fotbal al municipiului teleormănean, anunță că, începând din data emiterii sale, respectiv 14. 08. 2025, amintita asociație sportivă își încetează activitatea, sens în care s-au făcut notificările de rigoare către Federația Română de Fotbal. Motivul? În condițiile restricțiilor impuse de Pachetul 2 al măsurilor fiscale luate de Guvern pentru depășirea situației, administrația publică a Municipiului Roșiorii de Vede, principalul susținător financiar, nu își mai poate îndeplini obligațiile asumate.
Trist, ca orice anunț al unei dispariții, în sport ca și în viață, Comunicatul clubului roșiorean sporește nota de dramatism a știrii afirmând spre încheiere că „Viitorul fotbalistic al orașului este în acest moment neclar.”
De ce această percepție, altminteri absolut justificată? Pentru că sportul rosiorean, fotbalul de aici, dar nu numai, au fost, în timp, emblematice pentru renumele urbei.
Despre activități sportive, la Roșiorii de Vede, avem referiri încă dinainte de 1900, iar primul Sporting, ca echipă de fotbal a orașului, a cărei contiuatoare a fost asociația tocmai desființată, s-ar fi apropiat curând de suta de ani.
Așezat în Câmpia Română, în cea mai roditoare, probabil, zona agricolă a țării, centru tradițional al comertului cu cereale, mare nod de cale ferată și, după 1960, cu o remarcabilă dezvoltare industrială, orașul de pe Vedea a avut, prin vreme, posibilitatea de a oferi locuitorilor săi condiții de participare la fenomenul sportiv, fie ca actori direcți, fie ca spectatori și susținători. A contat aici, desigur, apropierea de București, doar 100 km, o oră și jumătate de mers cu trenul. (Pe atunci, acum durează ceva mai mult. D’ale progresului, ce să – i faci!).
Așa se face că, multă vreme, orașul a putut susține, e drept că și cerințele erau altele, nu o echipă de fotbal competitivă ci chiar două, lângă amintitul Sporting, rămas cu un statut de reprezentare, mai degrabă, simbolic, CFR Roșiori și, ceva mai târziu, ROVA Roșiori. Pe lângă fotbal, la Roșiori se făcea însă și baschet, la nivel divizionar B (Sănătatea Roșiori), tenis de masă (divizia A, prin echipa municipală) și atletism, cu doi campioni naționali, Toma Petrescu și Gh Făgădău.
Revenind la fotbal, aici s-au format, unii și – au și desăvârșit cariera, alții continuând-o la alte cluburi dintre cele mai celebre, jucători remarcabili. Ca să nu mai vorbesc despre cei care, deja cu rezultate merituorii în palmares, au ales orașul nostru pentru un frumos sfârșit de carieră.
Lista e lungă, enumerarea sigur incompletă și nedreaptă, sigur cititorii vor face completările necesare, pe care le accept de pe acum.
Dar cum să nu încep cu un Capatos, Grecu așa cum îl numeam toți, idolul anilor ’60 ai secolului trecut, centrul atacant prin excelență, după sistemul de joc de atunci, WM-ul, excepțional executant al loviturilor libere, fotbalistul care nu a ratat niciodată un 11 metri. Și, lângă el, spiridușul Sotirici îngerul Sporting – ului din acei ani, dribleurul cu talentul celebrului Ozon, cu care se și asemăna total, ca fizic și stil de joc. A apropos, pe atunci terenul de fotbal se afla până în pod, actualul Robema, și printre nelipsitii spectatori, cu scăunelul la el, era mereu pe dâmbul care ținea loc de tribună, profesorul Petrică Voivozeanu, unul dintre intelectualii foarte iubiți ai orașului.
Revenind la fotbal și fotbaliștii rosioreni get-beget, numele unor Pintică, Picu, Guță, dr Iulică Gheorghiu (nasul meu!) și atâția alții, din generațiile mai vechi sau mai noi, ar trebui să vă sune, încă, foarte cunoscute. Ca și cele ale „străinilor”, deveniți rosioreni prin adopție, unii în trecere către locul desăvârșitei celebrități, alții pentru un liniștit sfârșit de carieră.
Și aici lista e lungă. Am s-o încep nu din teren, ci de pe bancă, amintind că, la un moment dat, cuplul care antrena naționala României, Ioan Lupaș și Cornel Drăgușin, era același și la Roșiorii de Vede.
Dintre jucători, Birtasu, fost portar al lui Dinamo București, campion al României și apărător al buturilor naționalei, până la un trist meci cu Cehoslovacia când, miop fiind, a încasat un gol la un șut tras de dincolo de centrul terenului, mi se pare cel mai potrivit pentru a deschide lista. Cu atât mai mult cu cât evocarea sa îmi permite și o trimitere la primele de joc de altădată, câteva kilograme de carne de la abatorul orașului sau de brânzeturi de la I C I L! Completarea se făcea simplu, în spirit pur sportiv: făcea pariuri, pe câte o sută de lei, că nu va primi gol într-o partidă sau alta. Din câte știu, nu a pierdut niciodată. Așa se face că echipa, juca pentru CFR, era printre fruntașele diviziei și o spaimă a Craiovei, câtă vreme a rezistat în B, Știința nu a reușit să promoveze în A! Pe același post, un viitor coleg de cancelarie, Vaida, profesor de istorie și fost portar titular al naționalei noastre de tineret.
Dintre fundași, desigur, eledantul, ăn deposedări, Dobrescu, fost jucător al Progresului București, și el cu prezențe la națională. Lângă el, nu-l pot omite pe tânărul, pe atunci, Alexandru Georgescu, viitor stâlp de nădejde în apărarea de la Jiul Petroșani.
Dintre mijlocași, Dinu, cunoscut ca Dinu II, inteligentul conducător de joc în vremea de glorie a Rapidului, la Roșiori pereche cu tenacele Făniță și, ceva mai în față, e drept, nu în același timp, trei glorii din echipa de aur a aceluiași Rapid: Nichi Dumitru, Bebe Nasturescu și Vasile Copil. Dintre dinamoviști, David, extremă cu aparență atât de fragilă, ajuns în formația „câinilor roșii” după ce, în timpul unui turneu la New York, titularul postului de extremă stânga, Anghel Vasile, s-a accidentat la primul meci și a trebuit să fie urgent înlocuit. Cum tânărul David era deja în atenția clubului, iată o oportunitate care n-a fost ratată. Amuzant este că, la întoarcerea din turneu, la Roșiori, în colt la librărie, tânărul David, fascinat de experiența neașteptată pe tărâm american, ne arăta, cu mândrie, pantofii sport pe care și – i cumpărase acolo.
Și poveștile despre fotbalul și fotbaliștii rosioreni ar putea continua. Am fost, și mă consider încă un apropiat al echipelor rosiorene, susținător al acestora prin galeriile pe care le „dotam” cu textele cântecelor de susținere, o tradiție moștenită, căci tata, profesor și director la Liceul Comercial din oraș, mai apoi sl la Liceul Teoretic (azi, Colegiul Național Anastasescu), fusese, o vreme, și Președintele secției de fotbal la CFR Roșiori.
Viata, până la un punct, mi-a permis să fiu acolo, în intimitatea fenomenului fotbalistic într un oraș care, și prin sport, rămânea tânăr, în ciuda multelor sale secole atestate de documente. Nu lipseau grijile,neajunsurile de tot felul–nu lipsesc nici acum–dar totul avea un farmec pe care nu îl putem pune doar pe seama tinereții noastre. Statul, comunist, opresiv, totalitar, simtise, intuitiv poate, nevoia unei supape de siguranță pentru ca acumularea nemultumirilor să nu conducă la explozie.
Sportul, fotbalul în special, a fost totdeauna o posibilitate pentru ca în momente în care apăsarea grijilor pare de nesuportat, să poți deschide o fereastră, să vezi un cer, poate senin, să respiri un aer, dacă nu mai curat, cel puțin mai liber.
Și atunci întrebarea, dincolo de orice considerente economice sau calcule contabile, era nebugetarea unor visuri soluția, singura, pentru a iesi dintr-o situatie in care nu ne-a silit nimeni sa ajungem? O intrebare, atât!
–
Leave a Reply