În 1939, la New York, Maria Tănase, pasărea maiastră a cântecului popular românesc, îi adresează lui Constantin Brâncuși, făuritorul altor nemuritoare păsări maiastre, o întrebare cu talc: „Bă, nea Costache, ce dracului te-a indemnat de ai rămas răzleț atât amar de vreme printre străini, când țara noastră parcă e pictată de Dumnezeu?”
Într –adevăr, românul care a revoluționat din temelii sculptura lumii, părăsise, din 1904, ținuturile Gorjului natal (s–a născut la Pestișani, în 1876), pentru a se muta la Paris, unde avea să rămână până la sfârșitul vieții (1957).
Remarcând tonul absolut familiar al întrebării – firesc, cei doi trăiseră o pasionată poveste de dragoste în anul anterior, în atelierul parizian al sculptorului–ce cautau cei doi în metropola americană?
Nu, nu erau doi turiști atrași de farmecul vertical al zgârie-norilor marelui oraș de la Atlantic a cărui întrare e strajuită de colosala Statuia Libertății, dar al Franței revoluționare republicii americane in 1886, la aniversarea a 110 ani de la câștigarea independenței. Erau doi delegați oficiali, veniți să–și reprezinte tara, România, la cel mai important eveniment public pe care omenirea îl cunoscuse până atunci, Expoziția Universală sub genericul ” Construind lumea de mâine„.
Desfășurată sub înaltul patronaj al cuplului prezidențial american, Theodor și Eleonore Roosevelt, își propunea ca, vreme de doi ani, 1939-1940, să ofere țărilor lumii prilejul de a își etala realizările economice și, mai ales prin programele cultural artistice, esența spiritualității lor.
Sub acest ultim aspect cronicile vremii au relevat excepționala prestație românească, de natură să încânte și să uimească un public fermecat în fața unei demonstrații de originalitate, rafinament și vitalitate, în care nuanțele exprimării celor mai variate stări sufletești se contopeau într – un întreg pe cât de fabulos, pe atât de autentic.
România, la doar două decenii de existență în forma sa întregită, prezenta lumii un formidabil potențial de creativitate și frumusețe, și asta grație modului în care profesorul Dimitrie Gusti, organizatorul pavilionului și al întregului program de reprezentare a știut să –și formeze echipa. Credincios principiilor sale că o personalitate nu se capătă, se cucerește și că fiecare dintre noi purtăm pecetea societății și culturii în care ne–am format, el a adus lângă sine, la cea mai mare expoziție organizată vreodată în lume până în acel moment alți cinci români, geniali, și nu doar în domeniul lor de creație, ci chiar în absolut. Să îi enumăr :Fănică Luca, Grigoraș Dinicu, Maria Tănase, George Enescu și Constantin Brâncuși!
Cine erau ei, ce notorietate își câștigasera până atunci pentru a fi meritat alegerea în a–și reprezenta țara?
Fănică Luca, naistul imblanzitor de sunete și profesorul generațiilor de interpreți care au făcut din nai o specialitate românească, strălucise cu doi ani în urmă la Paris, cucerind admirația publicului din întreaga lume și laurii Academiei Franceze. El o încântase în asemenea măsură pe Eleonore Roosevelt, încât Prima Doamnă a Statelor Unite ale Americii, prezentă la eveniment, ii făcuse o invitație specială la Marea Expoziție Universală ce avea să se desfășoare pe pământ american. Cel care l–a format, ca îndreptățit succesor la titlul de cel mai mare naist al lumii, pe inegalabilul Gheorghe Zamfir, era așadar îndrituit să mai uimească o dată publicul, american, dar și al întregii lumi, gratie radioului, cu șoapta muzicală a sufletului românesc.
Grigoraș Dinicu, virtuoz desăvârșit al viorii, dirijor și compozitor, fusese printre cei dintâi care aduseseră folclorul românesc în repertoriul marilor spectacole de muzică clasică. Hora Staccato, compoziția sa din 1906, pe când avea doar 17 ani, transcrisă ca piesă de concert de către celebrul violonist american Joscha Heifetz, avea să fie vedeta concertului din 1932, la aniversarea a 200 de ani de la nașterea lui Franz Joseph Haydn, părintele clasicismului muzical austriac. Detaliu important, pentru noi, ca roșioreni, cântecul de la care a pornit cucerirea lumii pentru Grigoraș Dinicu a fost dedicat inițial unui concetățean de–al nostru, marele angrosist de cereale Victor Milosi, la petrecerile căruia tânărul violonist apărea pentru a–și completa veniturile!
George Enescu, cea mai superbă întrupare a geniului românesc, cum îl numea un alt muzician de marcă, dirijorul Ionel Perlea, era deja, la data expoziției de la New York, o personalitate consacrată ca dirijor, compozitor și interpret, pian și vioară.
Etern tânăr, încrezător în capacitatea culturii de a se război cu impasurile omenirii, Enescu rămâne pentru noi modelul creatorului căruia timpul nu–i poate micșora puterile. Căci, spune el, :Nu devii bătrân pentru că ai trăit un număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii rideaza pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul.
Următorul, în această listă cu români ilustri este Constantin Brâncuși, cel care îl aștepta pe Dumnezeu în atelierul său, voind sa–i arate cum a sculptat nu o pasăre, ci un zbor.
Rămas român (gorjean), în ciuda îndelungatului său exil creator în Orașul Luminilor, și copil („Când nu mai ești copil, ai murit de mult”), Brâncuși își îndeamnă noii concetățeni să meargă în România dacă vor, cu adevărat, să îl cunoască :„Duceți –vă la noi, în România, să vedeți oamenii, costumele, locurile. Duceți –vă să vedeți ce am putut să realizez la Tg. Jiu… Îmbrățișați Columna infinirii cu mâinile deschise. Apoi, înălțați–vă ochii, priviți–o și veți cunoaște, astfel, intr–adevăr, sinele cerului. „
Un același cer spre care zboară și Ciocârlia desprinsă din muzica unor Fănică Luca, Grigoraș Dinicu sau George Enescu și, nu mai puțin liberă în înălțarea sa decât în vocea unicei Maria Tănase. Cea pentru care totul se preface în muzică :lumina, vântul, oamenii, florile. Cu asemenea mesageri, nu e deloc de mirare că, la 12 februarie 1939, emisiunea specială a Radio București din cadrul programului Expoziției, a fost preluată, cu un uriaș succes de audiență, de nu mai puțin de 400 posturi de radio din întreaga lume.
La final, voi apela tot la vocea Mariei Tănase, pentru concluzii :„Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York, a fost și George Enescu. Mi-a mulțumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mâna, așa cum i–o sarutasem lui Nicolae Iorga, la Văleni. I–aș fi sărutat –o și lui Constantin Brâncuși, oltean de–al meu, sculptor vestit în toată lumea. Numai că el mi–a luat–o înainte, sarutând–o pe a mea.Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în țară, să mă mai audă o dată. În timp ce–i cântam „Lung e drumul Gorjului”, Brâncuși s–a ascuns cu fața la perete, să nu–i văd lacrimile ce–l podidiseră. „
Lacrimi și geniu, geniu și lacrimi….
Un P. S. pe care îl consider necesar:un exercițiu imaginar de substituire, dacă o asemenea Expoziție Universală s–ar desfășura în zilele noastre (Se desfășoară și chiar participăm!) Cine ar fi în rolul unor Gusti , Enescu, Brâncuși, Maria Tănase, Grigoraș Dinicu… Pe marele naist Fănică Luca nu l–am numit, pentru că, din fericire, există Gheorghe Zamfir.
Cu tot respectul pentru valorile generației mele, cred ca răspunsul e dificil de găsit.
Leave a Reply