Într-un vers celebru, genialul poet vagabond al începutului Renașterii franceze, Francois Villon (1431-1463) definea de o manieră care avea să reziste trecerii timpului, condiția nostalgiei:„dar unde sunt zăpezile de altădată?” Iată un vers pe care îl putem relua ca leit motiv ori de câte ori încercăm să ne întoarcem la tinerețea noastră, văzută prin lentila descoperitoare a resorturilor și detaliilor ascunse ale întâmplărilor trecute, pe care ne-o pune la dispoziție viața, prin cunoștințele dobândite de pe urma experiențelor pe care le-am trăit.
Mă întorc astfel cu gândul în Roșiorii de Vede, așa cum era fosta capitală a Teleormanului la mijloc de veac 20, și la un loc care astăzi nu mai există, fizic vorbind, cafeneaua din centrul orașului, pe care o gestiona cuplul Nicu Dorilă, de care mai vârstnicii mei concetateni, cu siguranță, își amintesc.
Eram în perioada NEP-ului românesc, a noii politici economice adoptată de conducerea comunistă a țării prin anii ’60–’70 ai secolului trecut când, repetând experimentul sovietic din anii’ 20, statul slăbise, pentru moment, dărlogii constrângerilor dogmatice, lăsând o oarecare libertate inițiativelor indivizilor. În afaceri, ca și în gândire.
Apăruseră, în aceste condiții, așa numiții „mandatari” și urmările acestui aer de libertate din economie se simțeau pretutindeni, mai ales în spațiul culturii, al gândirii, în general.
Am avut șansa ca acea perioadă să fi fost cea a studenției și ai primilor mei ani de profesorat la Roșiorii de Vede, oraș care continua să-și onoreze vechimea rădăcinilor sale istorice și a statutului de veche vatră culturală într-un județ care nu a dus niciodată lipsă de oameni obișnuiți cu zborul printre piscurile spiritului.
Cafeneaua era, prin însăși existența sa, un semn al acelor timpuri. Situată vis-a-vis de principalul pol cultural al urbei, Librăria( Noastră) , care chiar era a noastră, a iubitorilor de carte, in administrarea admirabilului domn Munteanu, ea îmi oferea zilnic spațiul necesar ca, în fața unei cafele întărită cu o doză potrivită de rom sau coniac, potrivit rețetei conului Alecu Marghiloman, singur sau în compania unor prieteni statornici întru slujirea muzelor, îmi oferea prilejul să transform „ferestrele” din orar în momente de sărbătoare. Trăiam astfel prelungirea vieții de student când, la „Turn” sau la „Nestor”, în compania rebelului Adrian Păunescu sau a eternului spirit liber Virgil Tănase voiam ” să dau foc orașului și nopții” și „să usuc asfaltul de idealurile stupide„. Sau când, la „Capșa”, împreună cu prietenii Vasile Blendea (strălucitul fotograf, autor al unei încântătoare ” Istorii a literaturii române în imagini” și George Renghețeanu, devenit reputat ziarist în Italia, testam cunoștințele ospătarilor comandându–le „calvados”, bautura eroilor din ” Arcul de Triumf”, romanul inegalabilului Eric Maria Remarque. Și, ca să închei, nesfârșitele prelegeri despre existențialism la „Ambasador” (nu tocmai o cafenea!), în asistență cu amicul Titi Ioachim și actori, colegi de scenă ai fratelui său, reputatul regizor și dramaturg, Paul Ioachim.
La Roșiori, cafeneaua fără nume, care acum nu mai există, îmi oferea compania prietenilor, cu harul scrisului, libertatea gândului și un umor în măsură sa atragă imediat atenția și simpatia ascultătorilor întâmplători aflați în local. Eugen Delcescu, Vladimir Bacalov, Anghel Gâdea, Nicolae Lupu, pentru a îi cita pe cei mai stătornici prezenți, ar fi fost cu siguranță, nu numai prin literatura publicată, în măsură să–și impună prezența în orice altă „Prăvălie de spirit”, ca să folosesc definiția pe care, în 1751, Diderot și d’Alambert o dădeau cafenelei în celebra lor Enciclopedie.
Și pentru a completa această referință istorică, să mai adaug că, într-o cronologie a apariției în lume a acestui tip de local destinat schimbului de idei, de informații și, în rezumat, gândirii libere și creației, România se prezintă pe un mai mult decât onorabil, loc patru. Adică, devansând Franța, patrie tradițională a cafenelei literare.
Mai explicit, dacă prima cafenea din lume este recunoscut a fi apărut la Istanbul (1475,Kiva Han), în Europa „clasamentul” arată astfel: Italia, 1645,Veneția), Anglia(1652,Londra),România(1667,București), Franța (1671,Marsilia).
Și acestea fiind zise (și scrise!), nu–mi rămâne decât să vă invit la o cafea bună, fie ea un espresso (italian) sau un mai vechi la ibric(turcesc) , observând ca formula cu zaț oferă celor care vor să–și afle mai curând viitorul șansa descoperirii. În cafea!!!
Leave a Reply