Cu o suprafață de puțin peste 41.000 km pătrați și o populație de circa 9 milioane de locuitori, risipită în 26 de cantoane, Confederatia Helvetica (Elveția) este astăzi unul dintre cele mai vechi state europene. Un stat prosper, model de stabilitate și de stăpânire, de către conducătorii săi, a artei bunei guvernări la un nivel demn de urmat.
Istoria sa-de la dobândirea statutului de independență, la 1 august 1291, și până astăzi, este o demonstrație a modului în care, cu înțelepciune, cu moderație, cu tact și fără graba aventurării pe nisipurile mișcătoare ale deciziilor insuficient susținute de argumentele trecutelor experiențe, permite unei țări mici sa supraviețuiască, ba chiar să prospere, într-o zonă a confruntărilor intereselor unor state puternice. Și nu neapărat prietenoase, mai degrabă, ostile! Ba încă, reușind să-și dobândească și să-și păstreze recunoașterea unui statut de neutralitate militară. Nu puțin lucru, când vecinii erau Imperiul Habsburgic, Franța, cea de după Napoleon, Germania (inclusiv în perioada regimului nazist) și Italia( chiar sub Mussolini)!
În cele ce urmează, n-am să încerc (oricum ar fi imposibil) o detaliere a celor peste 700 de ani de existență a țării care nu a mai fost implicată în vreun război cu un inamic extern din anul 1815, adică de la căderea lui Napoleon Bonaparte. (ultimele confruntări armate de pe teritoriul Elveției, în 1847, au avut caracterul unui război civil).
Așadar, la 1 august 1291, pe Pajistea Rutli, undeva, în centrul teritoriului actualei Elveții, reprezentanții a trei comunități, Uri, Schwyz și Unterwalden, supranumite „Țările Pădurilor”, semnează constituirea Confederației Elvețiene, de unde și asumarea datei de 1 August, ca Zi Națională!
Peste ani și secole numărul cantoanelor și a altor structuri componente ale statului elvețian va crește continuu: opt, în 1353, treisprezece, în 1513. Dezvoltarea, firească, dar nu lipsită de confruntări, obliga la constituirea unei forțe militare în măsură să poată să răspundă agresorilor și care, prin mercenariat, să asigure statului helvet și o sursă de venituri.
Perioada de pace este întreruptă, la 2 martie 1798, de invazia armatelor franceze de sub comanda lui Napoleon, viitorul împărat înțelegând că drumul cel mai scurt spre mănoasele câmpii ale Lombardiei italiene trece prin Alpii elvețieni.
După înfrângerea temerarului corsican, învingătorii săi decid, în 1815, la Congresul de la Viena, acordarea. statutului de neutralitate militară cerut de Confederația Elvețiană, acum cu o compondență de 22 cantoane.
Se deschide calea spre o dezvoltare pe care tulburele an 1847, cu războiul civil generat pe fondul eruptiilor revoluționare din întreaga Europă nu reușesc decât să o încetinească.
Anul următor, 1848, aduce Elveției și prima Constituție, inspirată după cea americană și care introduce deja două elemente surprinzătoare pentru momentul în care apar: Uniunea vamală prin dispariția granițelor pentru schimburile de mărfuri între cantoane, și Uniunea monetară! ( francul elvețian intră în circulație în 1850).
În consolidarea neutralității sale militare, Elveția decide, în 1859, să interzică oștenilor săi, recunoscuți pentru loialitate și pentru măiestrie în mânuirea armelor să mai lupte ca mercenari pentru alte state, excepție fiind cei inrolati în Garda Elvețiană a Sfântului Scaun cu atribuții mai degrabă simbolice.
Această neutralitate va rezista și încercărilor din secolul următor, în primul și al doilea război mondial Elveția rămânând în afară conflagrațiilor, chiar dacă, în 1942, Hitler a avut pe masă planul de ocupare a statului vecin (Operațiunea „Tannenbaum” –„Bradul de Crăciun”).
A contat poate, în descurajarea Germaniei naziste de a trece la acțiune, și faptul că, încă din 1940, după capitularea rapidă a Franței, la inițiativa unui grup de intelectuali patrioți, în frunte cu eseistul și romancierul Denis de Rougemont, în Elveția se constituise mișcarea de rezistenta intitulată „Liga de la Gothard”.
Luindu-și ca simbol Gothard, muntele și trecătoarea cu același nume, bastioane ale Elveției, cumpene ale apelor și puncte de răscruce ale culturilor europene, se profila o mișcare care să se dovedească stânjenitoare iureșului ofensiv german. Liga de la Gothard reprezenta un inamic neașteptat și necunoscut, care se adresa mai ales tinerilor, grupurilor acționând în afara partidelor, celor conștienți că programele pe hârtie deveniseră mai puțin importante decât încrederea care se naște din dialogul direct între oameni hotărâți să acționeze.
Fapt este că Elvetia a reușit să depășească amenințările și, la sfârșitul războiului, să demareze un proces spectaculos de relansare economică. Această situatie i-a și permis, în 1992, să-și refuze aderarea la Uniunea Europeană, în schimbul unor contracte foarte avantajoase cu aceasta și, din 2005, să intre și în Spațiul Schengen.
Totodată, Confederația revine și în prim planul politicii mondiale, odată cu întrarea în ONU (2002) după ce, cu opt decenii mai înainte, în 1920, fusese inițiatoarea și asigurase sediul predecesoarei organizații mondiale, prin Societatea Națiunilor.
Era, practic, reînnodarea tradiției pentru o țară care, încă din secolul 19 se remarcase prin inițiativele sale în numele dreptului internațional, la Geneva fiind lansate cunoscutele Convenții privind problemele umanitare, patru la număr, și tot în orașul în care a trăit cândva autorul „Contractului Social”, Jean Jacques Rousseau, a fost creată, în 1863,Crucea Roșie Internațională.
Și astăzi, Elveția continuă să își asume misiunea istorică pe care i-o întrevedea, încă din 1940, Denis de Rougemont, marele sau ganditor: „Elveția ține cheile Europei și aceasta este adevărată sa vocație. Ea este locul și formula, geniul tutelara al Europei.”
O Europă menită să rămână o Patrie a Iubirii, a Păcii și a Memoriei Lumii, închei eu, parafrazând spusele ilustrului elvețian.
Leave a Reply