Enciclopedia ”Cugetarea”, dedicată marilor personalități din România, ediția 1940, consemnează la litera C: Costache, Florea M., publicist, n. 4 aprilie 1908, Crângeni (Teleorman). Studii: cinci clase primare, în Crângeni, Liceul la Roșiorii de Vede, licența în Geografie la București. Secretar, pedagog și profesor, la liceul ”Șt. O Iosif” din Odorhei, până în 1938, când a fost suspendat; reintegrat în 1940. Debut în 1929 la ”Gazeta Odorheiului”…
Și Dicționarul continuă enumerarea cu titlurile publicațiilor la care a colaborat, pseudonimele folosite, lucrările devenite publice ș.a.m.d. Dintre acestea, demn de reținut, studiul din 1939, ”Secuii din România”, abordând o problemă întru limpezirea căreia a căpătat notorietatea, poate, a celei mai avizate voci dintre cele ale cercetătorilor români.
Un intelectual și un luptător, cum îl definește într-o dedicație, în 1945, poetul Vlaicu Bârna, bunul său prieten de tinerețe ”de sub umbra bătrânelor turnuri ale Cetății Făgărașului pe vremea aventurilor noastre cavalerești”.
Un erudit, completez eu, afirmație pe care mi-o susțin cu argumentele numeroaselor și aprofundatelor sale studii dedicate dezlegării unor adevărate zone de mister ale istoriei noastre. Căci, deși absolvent al Facultății de Geografie, din profesor, la Roșiorii de Vede, în această specialitate, Florea Costache s-a afirmat, mai ales, grație interesului pe care l-a dezvoltat, cu pasiunea unui îndrăgostit, pentru relevarea adevărului despre istoria neamului său.
Medievalist de primă mărime, el reușește să-și finalizeze cercetările prin studii ale căror concluzii dovedesc rara capacitate de a aduce, în conturul unei singure fraze, imaginea completă a unui întreg proces istoric. De pildă, cu privire la evoluția Principatelor Române în secolele XIV-XVI, notează: ”Așezate în zona încleștărilor interferente de interese habsburgice – turcești, de care nici Polonia nu este indiferentă, Țările Române, organic legate pe linie carpatică, își întregesc existența printr-o întrajutorare permanentă, materială și spirituală, în lupta cu forțele care încearcă să le sugrume.”
Convingătoare, prin finețea și multitudinea argumentelor, este demonstrația sa privind localizarea unui eveniment istoric cu implicații covârșitoare în devenirea Țării Românești, Lupta de la Rovine din 1394.
Aflarea locului confruntării dintre armiile românești și otomane, avându-i în frunte pe Mircea cel Mare, respectiv Baiazid, devenită o adevărată provocare pentru istoriografi, după ce Eminescu îi sporise rezonanța prin a sa nemuritoare ”Scrisoarea III”, și-a găsit, probabil, cea mai corectă rezolvare în soluția propusă de profesorul Florea Costache: ”pentru identificarea luncii Lacului Porcului, ca localizare autentică a marii și hotărâtoarei bătălii, pledează toate datele istorice de care dispunem”, conchide profesorul roșiorean, așezând Rovinele undeva pe Valea Călmățuiului, în apropierea comunei sale natale.
După cum, un adevărat cult pentru Mihai Viteazul, banul Craiovei devenit prin tenacitate, inteligență, abilitate diplomatică și, desigur, un curaj întregit de puterea fizică și știința mânuirii armelor, profesorul Costache îl prezintă pe învingătorul de la Călugăreni și Gorăslău ca pe un adevărat erou mitologic. Și asta nu fără a exclude din analizele sale exprimarea unor formulări de înaltă moralitate. Astfel, comentând într-un studiu din 1971, la 370 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul, un inventar al averii domnitorului Țării Românești, al Moldovei și a toată Țara Ardealului, în ceasul morții sale, inventar făcut de autoritățile imperiale, prof. Florea Costache notează: ”E un inventar de cifre reci ca o inimă de habsburg. Nu este trecută în acest inventar cea mai de preț dintre piesele ce se găseau în tezaurul voievodului în ceasul morții sale, dreptatea și adevărul.”
Două valori, neprețuite, pe care Florea Costache însuși le primise moștenire de la ai săi, veche familie de țărani munteni, nu bogată, dar în care respectul pentru înaintași, pentru părinți în primul rând, pentru mai bătrânii satului, ai comunității din care provenea, era sacru.
Viitor formator de generații prin ținuta sa, prin știința sa și prin simplitatea prezenței sale, care se impunea prin limpezimea spiritului său înalt, prin bunătate și generozitate, el se descrie drept ”un vlăstar al satului care își iubește rădăcina”.
Așa îl va fi reținut, păstrându-i amintirea ca pe a unui bun și neasemuit prieten, un… sfânt, unul adevărat, dintre cei înscriși în calendare și cărora oamenii li se închină și le cer ajutorul.
Este vorba de monseniorul Vladimir Ghika, prinț, cărturar, binefăcător, diplomat, confesor, arestat în 1952 la București sub acuzația de înaltă trădare și mort la Jilava, în 1954, după doi ani de tortură, spre a fi beatificat la 31 august 2013. Pentru acest apostol și martir, profesorul Costache a fost, printr-o sacră misiune hotărâtă de Dumnezeu, un ultim alinător al suferințelor și un neașteptat confident. Căci, închis el însuși la Jilava (1951 – 1955) pentru acuze tot atât de absurde precum cele care îl aduseseră după gratii pe marele prelat, profesorul Florea Costache a împărțit celula cu viitorul sfânt, încălzindu-l cu trupul său și încălzindu-și, la rându-i, sufletul la căldura spiritului de lumină al Monseniorului.
Sigur, o asemenea experiență nu-i dată oricui. Cu siguranță doar unor aleși, cărora Dumnezeu decide să le transforme suferința și durerea în treptele unei experiențe pe care să poată urca spre propriul sine, spre împlinire. O împlinire de trecut mai departe, în cazul profesorului Costache spre soția sa, Gheorghița, fiica (Alina), ginerele (Mircea), nepoata (Andreea Ruxandra) ș.a.m.d., fără a-i uita pe cei care, de pe băncile școlii, la Roșiorii de Vede, și-au putut afla, fără măcar grija învățării unei lecții, modelul.
Și cum toți aceștia au ca element de legătură vechiul oraș din Câmpia Română, profesorul Costache, de astă dată și în ipostaza de geograf, nu doar de devotat al istoriei, s-a ocupat de cultivarea memoriei obiective a locului. De aici proiectele sale privind ”o monografie a orașului Roșiorii de Vede”, cercetare științifică respectând toate rigorile unui asemenea. Sau implicarea directă în realizarea a ceea ce este astăzi bogatul Muzeu Municipal de Istorie ”Petre Voivozeanu”. Alături de prietenul său, ce și dă numele așezământului, și de alți doi reprezentanți de marcă ai învățământului roșiorean, prof. Anastasie Știrbu și prof. col. Ion Mailat, profesorul Florea Costache a făcut ca ceea ce, la înființare, în 1965, era doar un mic muzeu dedicat exclusiv Răscoalei din 1907, să-și îmbogățească treptat tezaurul pentru ca, din 2005, să devină într-adevăr cuprinzător pentru a ilustra una dintre cele mai vechi și mai bogate vetre istorice ale României.
Și aici ar trebui poate să mă opresc. Nu fără a semnala că mai există încă cercetări științifice și alte scrieri ale profesorului Costache – inclusiv un roman autobiografic, ”Marin Moise” – care se află în diferite etape de redactare și care s-ar cuveni să fie tipărite.
Pentru a întregi, și editorial, opera unui om care, cu generozitate, și-a consacrat viața – a murit la 16 august 1993, în chiar ziua aniversării căsătoriei sale – cunoașterii și dăruirii rezultatelor acestei cunoașteri, mai tinerilor săi semeni.
Fără să fi avut șansa de a-mi fi fost profesor, am bucuria de a-l fi cunoscut. Și datoria asumată, deși nici eu nu mai sunt chiar așa de tânăr, de a încerca măcar să nu las să se stingă tăciunii unui spirit viu, care s-a consumat pentru a răspândi în jur căldură și lumină.
Leave a Reply