Vineri, 11 iulie 2025, Geneva. E ultima zi de ședere în sobrul oraș elvețian de pe malurile Lacului Leman, impresionant prin politețea locuitorilor și curățenia străzilor și parcurilor sale, întruchiparea parcă a ideii că normalitatea, chiar și în zilele noastre, poate fi o stare firească de comportament social.
Nu, nu vă grăbiți să acuzați pleonasmul, cultivarea excesivă a dragostei de sine și afirmarea cu supra de măsură a propriului eu în detrimentul eu-lui celorlați a luat forme atât de de general răspândite în meniul zilnic al colectivităților umane, încât comportamentul, altădată firesc, întemeiat pe puterea conciliantă a dialogului, pare o aberație.
Așadar, la Geneva fiind de vreo trei săptămâni, cu treburi de familie, găsesc răgazul de a vizita și cel mai important cimitir al orașului, Cimetiere des Rois, Cimitirul Regilor. Nu din cine știe ce pornire macabră, ci pentru că eu consider, și cred că am dreptate, că asemenea locuri sunt, prin monumentele și, mai ales, prin numele personalităților pe pe care le evocă acestea, adevărate muzee.
De istorie și, uneori, și de artă. Ca să nu mai spun că dau.,după starea de îngrijire, o bună imagine asupra condiției socio-materiale în care trăiește o anumită comunitate. Observația este valabilă, mai ales pentru enclavele etnice de pe teritoriile altor țări. Un cimitir ordonat, cu mormintele curate, cu flori proaspete și lumânări care atestă o trecere recentă pe acolo, a rudelor sau a altor persoane, atestă existenta unei comunități prospere, în care grijile prezentului nu fac uitat sentimentul de recunoștință și dragoste întru amintirea celor dispăruți. Iar la Geneva, cimitirul amintit arăta impecabil, ca tot orașul, de altfel, cu morminte care transmit, prin albul monumentelor și plăcilor funerare risipite în marea verde a gazonului parcă ieri tuns, o notă de liniște și calm, semn al unui optimism care transcende moartea și se asociază aici, în Elveția, nu numai acelei caracteristici săritoare în ochi de ordine și curățenie ci și unei, mai subtile, preocupări a cetățeanului elvețian de a nu – l deranja pe cel de lângă sine.
Această trăsătură comportamentală este vizibilă atât la elvețianul nativ, cât și la imigrantul venit de curând, cu observația că acest de curând presupune cel puțin zece ani de ședere continuă, și, desigur, legală, în Elveția, termenul minim după care se poate aspira la cetățenie în Țara Cantoanelor.
Așadar, în Cimitirul Regilor fiind, observ la un moment dat o piatră funerară pe care se află înscris Englantyne Jebb, un nume poate mai puțin familiar marelui public, dar care, pentru cunoscători, este sinonim cu ceea ce înseamnă recunoașterea drepturilor copiilor din întreaga lume.
Ea este cea care, în anul 1924 a formulat textul unui document rămas în istorie ca „Declarația de la Geneva” ca urmare a adoptării sale de către Societatea Națiunilor, ca primă recunoaștere internațională a drepturilor copiilor și a asumarii respectării lor de către Statele lumii. Să nu uitam, Societatea Națiunilor, predecesorul, ca organism internațional, al Organizației Națiunilor Unite de astăzi, a fost creată în 1920, cu sediul în orașul elvețian și în fruntea ei a strălucit, ca președinte, eminentul diplomat român Nicolae Titulescu.
Dar, despre acest mare om politic al Europei interbelice și despre modul în care, prin prestația sa, vocea României se putea face auzită, și respectată, în concertul națiunilor voi reveni într o casetă viitoare. Când voi dezvolta și o comparație, argumentat zic eu, privind evoluția, ca state europene, a două țări, România și Elveția, cronologic cu un punct de plecare comun, anul… 1291! Căci, bizară coincidență, în același an în care legenda fixează descălecatul lui Negru Vodă și crearea Țării Românești, documentele confirmă apariția în spațiul alpin a „Confederatiei celor trei state”, sâmburele statal din care s-a dezvoltat Confederatia Elvețiană de astăzi.
Revenind la Englantyne Jebb și la justificata citare a numelui sau acum, în anul de grație 2025, e bine, cred, să amintesc o frază a sa care este deseori citată atunci când se evocă respectarea drepturilor copiilor și care a fost evocată și în fundamentarea, la ONU, în 1959, a adoptării „Convenției națiunilor unite pentru drepturile copilului”, document internațional în vigoare și astăzi, recunoscut de toate statele lumii.
Formal, cel puțin, toate țările sunt de acord că în orice condiții și înainte de orice, necondiționat, omenirea trebuie să asigure copiilor de pretutindeni șansa de a beneficia de educație, de sănătate, de condiții de locuit de calitate și de hrană.
Să observăm ordinea enunțului, de la educație, hrana spiritului, la hrana propriu zisă, cea a trupului. Dar sunt oare aceste cerințe, apreciate ca minimale și obligatorii, asigurate pretutindeni?
Cu siguranță Nu, dovadă fiind că, la 13 martie în acest an, Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului, avocatul austriac Volker Turk, ține să ne mai atentioneze încă o dată :„Să respectăm și să facem respectate drepturile copiilor nu este doar o chestiune de bun simț și de demnitate, în numeroase regiuni ale lumii este o condiție prealabilă a supraviețuirii lor.”
Un avertisment limpede și fără echivoc, pe care, din păcate, realitatea îl confirmă în atâtea și atâtea locuri unde milioane și milioane de copii ” beneficiază” de un aer irespirabil, trebuie să reziste fără apă potabilă, cu o hrană precară, dormind sub cerul liber și neavând altă formă de educație decât instinctul adapostirii la explozia unei rachete sau în fața unui tir de mitralieră.
Unde se află România cu cei 3,7 milioane de copii ai săi între 0-17 ani existenți statistic la începutul acestui an, în acest peisaj global marcat de incertitudini, de suferință și, în locurile, mereu mai numeroase ale războaielor, de moarte?
Răspunsul, cel puțin proiectând întrebarea într-un viitor cât de cât apropiat, ar fi mai ușor de dat dacă, la resursele materiale ale pământului, la inteligența și creativitatea locuitorilor, cooncetătenii noștri, am adăuga, în gestionarea acestor generoase daruri, și acel ceva sugerat în titlul acestui articol :Puțină Elveție!
Leave a Reply