Moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion de oameni, o statistică.
Afirmatia, atribuita lui Stalin, dictatorul sovietic, în perioada anilor 1929-1933,cand a încercat, printr-o crunta și sistematica înfometare sa forțeze populația Ucrainei sa accepte colectivizarea este, oricât ar părea de cinica, întru-totul corecta.
Omul, ființă sociala în sine, dar cu puternice rădăcini identitare limitate la anturajul sau imediat, familie, rude, prieteni, colegi, vecini, neamuri și tot astfel pana la nivel de popor și națiune percepe dispărută oricui proporțional, ca intensitate emoțională, cu distanta care îi separa. Asta, pe de o parte. Pe de alta parte, trăirea durerii pierderii este cu atât mai puternica, în măsură în care este mai neașteptată, mai surprinzătoare. Or, invremurile noastre, ce puține vreun secol încoace, moartea a devenit o prezenta atât de obisnuita în pachetul nostru de informatii cotidiene, atât de banala, încât nu ne mai interesează decât ca valoare statistica, număr.
Faptul că în anii la care ma refeream au murit în Ucraina între 7-10 milioane de oameni a fost recunoscut și a șocat abia după trei sferturi de veac, odată cu a 61-a sesiune a Adunării Generale a ONU, este tocmai o confirmare a celor de mai inainte, numărul victimelor genocidului întrat în istorie sub numele de Holodomor fiind comparabil, ca dimensiune, cu cel al Holocaustului nazist din perioada celui de al Doilea Război Mondial, solda cu pierderea vieții a cel puțin 6 milioane de etnici evrei, plus alte câteva milioane de cetățeni sovietici, polonezi, etnici romi etc.
Am citat doar două exemple în care moartea unor oameni, din alte cauze decât cea a naturalei noastre lipse a.. calității de nemuritori. Ele ar putea fi înmulțite, practic, la nesfarsit, conflictul din vecinătatea estica a granițelor noaste ne mai generând, în ceea ce privește victimele, decât interes statistic.
Fapt este ca războiul, oricare ar fi motivația sa, ideologica, religioasa, politico-economica, pentru dobândirea unor teritorii sau resurse, justificat sau nu, a devenit, de secole, o indeletnicire atât de banala încât pare a se confunda cu
însăși rațiunea de a fi a speciei umane, cu specialitatea sa, nefasta, ce e drept, în care tânjește să-și dobandeasca
perfecțiunea.
Si aici as cita un dialog dintr-o revista umoristic pariziana, Le Rire, de pe la început de veac xx:
_Care este diferența dintre civilizație și barbarie?
_Civilizație este să-ți omori dușmanul de la doi kilometri, cu tunulpe când barbarie era sa-i tai capul cu sabia!
Rezumand, perspectiva a rămas aceiași, doar distanța de la care se poate aduce moartea a crescut, de sute, acum de mii de ori.
Și totuși, în această infernala intrecere a morții, omul nu a ajuns încă să egaleze, nicidecum să întreacă natura.
Cu ale sale recorduri de 70000,la Hiroshima și 40000,la Nagasaki, de persoane ucise într-o singura zi, la 6,respectiv la 9 august 1945, el este departe de ceea ce reușise cutremurul de pământ la 23 ianuarie 1556,in China, când și-au pierdut viata 830000 de oameni. Comentariile fiind de prisos, propun sa ne oprim din aceasta cursa spre moarte și sa
ne folosim inteligenta, minunata noastră inteligenta, ca și pe cea artificiala, mereu mai puternica Ai, pe care noi am creat-o, pentru ca viata, unica, limitata(încă!) dar asa de minunata noastă viata sa fie încă și mai frumoasa
.
Leave a Reply