În destinul fiecărei nații rodește un sâmbure primordial din care difuzează, printr-o plasă indestructibilă de nevăzute vibrații fiorul care transformă potențialitatea unei legende într-o realitate palpabilă si eternă. Pentru noi, românii, o asemenea legendă cu valore de mit creator este si cea a mesterului Manole a zidirii mănăstirii Argesului. Unde-si are izvoarele, ce arie de cuprindere are, în ce masură este numai a noastră, întamplarea va avea să mi-o arate în aceste zile undeva, departe de țară, la Geneva, citind versiunea românească a cărții lui Ismail Kadare “Le pont de trois arches”, în traducerea după originalul albanez semnată de vechiul meu prieten Marius Dobrescu-cel mai cunoscut traducător din lume al genialului albanez.
Ei bine, dintr-un început trebuie să recunosc că emotionanta legendă a jertfei care este menită să asigure trăinicia oricărei lucrări de zidire omenească, asezându-i la temelie un suflet, este a noastră, dar nu numai a noastră. Ea ne apartine, într-adevăr, dar numai în virtutea descinderii noastre, prin getodacii care ne-au precedat, din străvechea semintie a pelasgilor, primii constructori din istoria lumii daca e să dăm crezare surselor greco-latine, cei care i-au precedat cu mult în timp pe constructorii grădinilor suspendate ale Semiramidei, ai templului lui Solomon sau ai piramidelor egiptene.
Scris intr-o perioada (1976-1977) in care, in Albania natala, lui Kadare i se retrasese dreptul de a publica, romanul “Podul cu trei arce” este o parabola politica sui-generis dezvoltand dintr-o cheie cu totul neasteptata tema binecunoscutei balade, existenta si in folclorul romanesc, pentru a construi, cu nebanuita exactitate, istoria expansiunii otomane in peninsula Balcanica, in general, si in Albania, in special.
Si astfel, o legendă încarcată de sensibilitate, devine canavaua pe care se țese un autentic discurs istoric, cu elemente de autenticitate care îi dau un plus de credibilitate chiar si în comparații cu lucrări de serioasă si aplicată documentare.
Legenda e aceeasi pretutindeni în spatiul balcanic-câtiva constructori, “nouă mesteri mari, calfe si zidari, cu Manole zece care-i si întrece” în versiunea românească, trei meșteri zidari, în legenda construirii cetătii Shkodra, în versiunea albaneză din care s-a inspirat Kadare, primesc misiunea de a construi ceva. O mănăstire, la noi, pe Argeș în jos, un pod peste o apă învolburată, Ujana cea rea, în Albania începutului de Ev Mediu, la Kadare.
Scriitura este aceeasi, motivul este acelasi, ce se zideste ziua, noaptea se darâmă. Asadar este nevoie de o jertfă pe care o cere spiritul pamântului, în legenda românească, crăiesele apelor în legenda albaneză. Dar, aici similitudinile par să se incheie. La noi, o dată cu reusita proiectului care, paradoxal, înseamna si sfârsitul mesterilor zidari, ucisi de propria-i infatuare combinată cu egoismul voievodului. Ei, pentru ca la intrebarea ‘dacă vor putea ridica o zidire si mai frumoasă’, nu s-au abținut în a-și exprima încrederea în puterea propriului talent, iar el, domnitorul (Negru Vodă), pentru că nu putea accepta ca si altcineva să poată fi asociat unei creații care să întreacă în dumnezeita-i frumusete, propria-i ctitorie.
In cazului operei lui Kadare, legenda-i doar un pretext pentru ca, de la bun început, marele romancier albanez îsi propusese să ne ofere o carte de istorie. O istorie care să evadeze din încorsetarea timpurilor în care s-ar fi petrecut întamplarile relatate-intre martie si decembrie 1377-pentru a ajunge chiar dincoace de deceniul opt al secolului trecut, când a fost scrisă cartea, chiar după 1993, anul publicării sale în editura pariziană Fayard.
O demonstrează o frază din marturia pretinsului său autor, calugarul Gjon dintr o mănăstire Albaneză (pe atunci Albania fiind în totalitate crestină!) :
“Mă grăbesc să scriu această cronică pentru că vremurile sunt potrivnice iar viitorul mai cețos ca niciodată.
După secole de vecinatate cu bătrânul pământ al grecilor, iată că, pe nesimțite, ca într un cosmar, într-o dimineață, ne-am trezit vecini cu împăratia otomană).
Altminteri, secretul islamizării relativ line a unei populații albaneze profund crestine, ortodox-crestine, care si astăzi trăiește cu nostalgia botezului în cristelnițele numeroaselor sale mănăstiri si biserici, se explică, mai degrabă, prin ademenitoarea strălucire a aurului inelelor de logodnă oferite de principii turci frumoaselor localnice, decât prin însângerata promisiune a otelului iataganelor.
Succesiunea care a condus către această ocupare non-violentă, cel putin în aparentă, este exprimată plastic de Kadare:”să ne lege picioarele cu lanturile acelei muzici tărăgânate.
Iar după picioare, ar fi urmat mâinile, si după ele sufletele.”
Cat priveste cucerirea Constantinopolului, mândra capitală a Bizanțului, ea s-ar fi consumat deja pe jumatăte atunci când ultimul bazileu ar fi acceptat să-si împartă autoritatea asupra bazei sale navale din spatiul mediteranean. cea de la Vlora, de pe coasta Adriatică a Albaniei, cu puterea otomană.
O concluzie?
Față de lacomia salbatică a slavilor ,pe care lumea ilirică o cunoscuse cu 6-7 secole în urmă, amenințarea otomană avea în ea ceva îmbietor. Nu intamplator isi alesese ca emblemă luna ,la lumina careia lumea putea fi mai usor de adormit si de amăgit.
Iar în ceea ce priveste destinul acestui colt de pământ, unde se află si România, numit, poate impropriu, Peninsula Balcanică, oamenii s-au războit prin vreme nu doar pentru pasuni si turme, ci si pentru cu totul altceva, un altceva în care putem cuprinde si luptele pentru paternitatea legendelor.
Leave a Reply