Învățământul românesc s-a născut în pridvorul bisericilor, a acelor mici și vechi biserici în care își cată cronicarul rost, cum inspirat scria, acum un veac, poetul, pe nedrept uitat, Horia Furtună, cel de la care ne-a rămas ”Balada Lunii”, încă și astăzi considerată printre capodoperele genului.
Aici e poate deosebirea esențială dintre școala noastră, de aici, de la marginile de răsărit ale Europei, și cea occidentală, apărută în umbra marilor catedrale și în bibliotecile mănăstirilor, în care se adunase memoria lumii, în pergamente și manuscrise.
Dar, chiar dacă în timpurile când Vestul se mândrea cu universitățile sale – cea de la Bologna, de pildă, a fost creată în anul 1088, pe când Țările Românești încă nici nu existau, câteva secole mai târziu, după 1400, școala începea să mijească și pe la noi.
Nu la înălțimea universitară a Vestului ci, cum spuneam mai sus, pe prispele bisericuțelor, pentru că între aspirațiile noastre universale, ca oameni, cea către cunoaștere, către știință de carte și cultură, este dintre cele mai vechi și mai bine statornicite.
Acestea fiind zise, nici învățământul roșiorean nu a început altfel, așa cum atât de frumos și de documentat ne-o arată prof. Argentin Porumbeanu, prieten și aproape coleg – m-a ”devansat”cu doar câteva promoții la Colegiul Anastasescu din Roșiorii de Vede! – , cronicarul modern al Teleormanului, în general, și al Municipiului de pe ”Apa Vânătă” (Vedea), în special.
Aici, în târgul care în anii primelor sale atestări documentare (Russenart – 1385) era una dintre cele mai importante localități dintre Carpați și Balcani, hrisoavele arată că (citez după Argentin Porumbeanu) încă la 1437 și 1440 un anume grămătic Mihail se ocupa cu învățarea copiilor.
Trei veacuri mai târziu, cronicile consemnau, la 21 martie 1793, că dascălul Nedelcu se angaja, pentru 5 taleri pe lună (60 de taleri pe an) să învețe pe copii ”carte rumînească”, precizându-se că școala funcționa ”pentru toți copii orașului”, dar și ai altor sate din vecinătate. Circulara Mitropolitului Filaret care parafează înțelegerea mai arată că ”va fi și mai de folos dacă dascălul va ști și ceva cântări bisericești”.
Informațiile de mai sus sunt preluate dintr-un studiu privind învățământul și cultura din Țara Românească în secolele XIV și XIX, studiu ce evidențiază, de altfel, că întregul Teleorman a reprezentat, de la începuturile sale, un pol al școlii românești, prezente aici, așa cum am văzut, încă înainte de 1601, anul când numele județului este atestat documentar.
Cu asemenea antecedente, apare absolut firesc ca, secole mai târziu, torța vie a cunoașterii să ajungă, purtată fiind de ștafeta generațiilor, și la generația mea, prin 1950 – 1960.
Am fost o generație care s-a bucurat de șansa de a beneficia la școală de profesori care, prin cunoștințele și știința lor, prin modul prietenos și limpede al manierei de a preda, prin ținuta lor exemplară, ca oameni ai științei, cercetători și literați, ca oameni ai cetății, deopotrivă, plasau școala noastră, Colegiul Anastasescu de astăzi, la nivelul celor mai strălucite licee din țară.
Pe câțiva dintre aceștia voi încerca să-i evoc în următoarele rânduri, atât cât îngăduie spațiul destinat acestei rubrici. Cu recunoștință pentru modelul de om pe care l-au sădit în mine, împreună cu părinții mei, un model pe care, devenit ”dascăl” eu însumi, am încercat să-l transmit mai departe și elevilor mei.
Modelul omului angajat, doritor să știe mereu mai mult, nu pentru a acumula și a-și ține, ca un avar, cunoștințele închise în mintea sa, ci pentru ca, transmițându-le celor din bănci ca unor noi discipoli, să-i determine a face din acestea premisele descoperirilor viitoare.
Încep, nu întâmplător, pentru că, la aproape 94 de ani mai poate citi încă aceste rânduri, cu eminentul, dragul meu profesor de fizică, domnul Iulian Buzu. Cel care ne impunea nu doar prin stăpânirea deplină a secretelor unei științe implicate în descoperirea misterelor lumii fizice, a universului material ce ne înconjoară, a luminii, a mișcării, a miracolelor electricității ș.a.m.d, ci și prin ținuta sa, prin sufletul său încărcat cu o intuită melancolie dar care, în fața noastră, a elevilor, era totdeauna prezent cu distincție și eleganță.
Admirația de la început s-a transformat într-o frumoasă amiciție, mai ales după ce eu însumi am devenit profesor, o amiciție întărită prin vreme de pasiunea comună pentru șah, jocul suprem al minții, dar și artă, viață, cu partide nenumărate desfășurate la umbra nucului uriaș pe care îl avea în curte.
Vocația sa pentru scris, dincolo de cărțile didactice care îl făcuseră cunoscut în întreaga țară, i-am descoperit-o mai târziu, prea târziu pentru a-i fi putut oferi spațiul cuvenit în publicațiile la care am lucrat.
Alături de el, la aceeași catedră de fizică, un alt uriaș dascăl, profesorul Iulian Angelescu, un excepțional practician. Grație lor, în 1957, la nici un an de când în România s-au difuzat primele emisiuni de televiziune, în cancelaria liceului nostru, directorii acestuia, mereu neastâmpăratul Mihai Dinu, ”Tatițu”, așa cum îl poreclisem noi elevii, și adjunctul său, tatăl meu, Jean Alexandrescu, puteau urmări pe monitor desfășurarea orelor în laboratorul de fizică!.
Întorcându-mă în timp, nu pot omite, desigur, pe primul meu profesor de matematică, domnul Niceaev, un om impunător, cu părul alb adunat intr-o coamă de leonină, și cu explicații de o claritate fără egal, care m-a făcut să îndrăgesc, înțelegându-i secretele, știința absolută a matematicii. Sau domnul Ilie Mihalache, cel care, după o reușită la Olimpiada de matematică, la București, în 1960, m-a ”premiat” plimbându-mă cu barca timp de două ore pe apele lacului, pe atunci curate și limpezi, ale Cișmigiului. Și astfel, în liceu, se părea că drumul carierei mele avea să urmeze calea științelor exacte: matematică, fizică, eventual inginerie. Dar n-a fost să fie!. Poate, la această schimbare de direcție, neașteptată pentru cei mai mulți, a contat și influența profesorului meu de română și latină, domnul Gheorghe Neagu, împătimit culegător de folclor din județele Munteniei, cel care fascina prin limpezimea prelegerilor sale și prin modul în care, condimentându-și expunerile cu citate din Nicolae Iorga, George Călinescu, Eugen Lovinescu și alți monștri sacri ai istoriei și criticii noastre literare, ne determina să citim, totdeauna, mai mult.
A contat, în alegerea drumului spre litere, în detrimentul matematicii, și profesoara mea de franceză, domnișoara Lețu, cea la care o notă mai mare de 8 era prohibită la examinarea orală, 10-le fiind accesibil doar la lucrările scrise. Obișnuia să ne spună, adesea, că, deși vorbea o impecabilă limbă franceză, (studiile universitare și le făcuse la Paris, în țara lui Moliere, prin 1930), nu îndrăznea nici ea să-și asume perfecțiunea. Deși, devenit eu însumi profesor de aceeași limbă, aș putea jura că accentul ei n-ar fi putut stârni pe străzile ”Orașului Luminilor” nici o umbră de îndoială că n-ar aparține unei franțuzoaice get-beget!.
Ceea ce s-ar putea spune, de altfel, și despre cealaltă profesoară de franceză, doamna Marieta Popescu, ale cărei ore își aveau farmecul lor prin plusul de atenție pe care o acorda aspectelor gramaticale și stilistice ale învățării limbii franceze. Ne forma astfel nu doar ca vorbitori ai unei limbi atât de frumoase, cât și ca potențiali interpreți ai unei literaturi dintre cele mai bogate din lume, la prestigiul căreia au contribuit atâția și atâția români. Soțul său, domnul Ștefan Popescu, profesorul de chimie, ne fermeca, nu doar prin impecabilele sale expuneri și experiențe. Altminteri, deși era un om de o seriozitate deosebită, renunța uneori la ea, atunci când, în momentele de răgaz consacrate pregătirii substanțelor pentru o nouă experiență, ne povestea câte ceva din viața sa de elev, la Liceul din Slatina, unde fusese coleg cu creatorul teatrului absurdului, Eugen Ionescu. Unul dintre acei români care, dus de destin pe malurile Senei, își desăvârșise actul de creație început în România și în limba română printr-o operă, în franceză, care l-a făcut celebru în întreaga lume.
Pentru a încheia, conștient de nedreptatea pe care o fac, uitând, pentru moment, pe mulți dintre minunații mei dascăli, o să-l amintesc și pe profesorul de geografie, domnul Jean Săndulescu. Cel care, în drumețiile pe care le făcea împreună cu noi, elevii, ne spunea, atunci când îi propuneam să-i purtăm rucsacul, că nu se poate, pentru că, zicea el, ”oaia care nu-și duce singură blana, o mănâncă lupii”!. Profesor universitar fiind, fusese atașat cultural al României în Italia prin anii ”40, la recomandarea marelui italienist Alexandru Marcu. Păcatul de a se fi aflat la momentul nepotrivit în locul nepotrivit îi adusese, după război, excluderea din învățământul superior. După vreo doi ani de șomaj a fost readmis în învățământ, dar nu la catedra de geografie de la universitate ci ”exilat” la Roșiorii de Vede, la reeducare!. Lecțiile sale reprezentau adevărate participări la expediții fascinante prin lumea largă, fiind condimentate cu hărțile pe care profesorul Jean Săndulescu ni le desena pe tablă cu o acuratețe ce o depășea pe aceea a atlaselor tipărite. De aici și porecla pe care o avea și care i-a rămas în istoria liceului, de …”Paganel”. De la el a rămas o întâmplare memorabilă, demnă de a intra în legendele urbei. Din perioada consulatului la Roma îi rămăseseră haine foarte elegante, atât prin calitatea materialului, cât și prin croiala renumiților croitori italieni. Ce e drept, eleganța se vedea doar la venirea la școală a dascălului, pentru că, la plecare, după ore și ore de desenat la tablă, hainele erau acoperite în totalitate de cretă. Cu toate acestea într-o bună zi, bună, vine vorba, a fost chemat la ordine, la Partid, unde i s-a reproșat eleganța exagerată, pentru acele timpuri, când societatea abia se elibera de cartele și de îmbrăcămintea….pe puncte. Răspunsul său a fost de natură să-l lase fără replică pe primarul orașului: – ce să fac, tovarășe prim, haine mai proaste n-am!.
Leave a Reply