E duminică. E 1 noiembrie și e duminică. Privită prin geamul balconului, Calea Griviței defilează, în orele amiezii, cu trotuare aproape pustii. Ochiuri de apă, adunate din ploaia ultimelor trei zile, continuă să se amuze deplasând ici colo, luate de vânt, frunze multicolore, asemeni unor corăbioare de hârtie dintr-un joc de copii.
Din bucătăria alăturată emană o căldură care îmi mângâie obrazul cu o adiere leneșă, amintiri ale unor timpuri, o vară, o viață, pe care muzica, în surdină, a laptop-ului le potențează, multiplicându-le înlăuntrul creierului meu în îndelungi ecouri.
Retrăiesc cu doi dintre tovarășii, muzical vorbind, ai tinereții mele, acei ani de demult în care „vânarea de vânt” putea fi o preocupare onorabilă pentru cineva care, fluture imprudent, se lasă încă atras de fascinația letală a Luminii numită Iluzie. Navigam, pitagoreic vorbind, în jurul bornei 30 „latitudine nordică” , pe „oceanul” pe care, acum, am lăsat în urmă, iată, mai bine de 80 de verste și, student fiind, îmi făcusem din poeții italieni, compozitori și interpreți, cantautori cum li se mai spune, Fabrizio ( De Andre) și Franco (Battiato), adevărați prieteni.
Evident, nu îi întâlnisem personal niciodată, dar piesele lor îmi erau prea bine cunoscute și, nu rareori, la întâlnirile cu prietenii mei ” de carne și sânge”, colegi și colege, mai ales colege, reușeam să epatez interpretând textele iluștrilor peninsulari. Conta, pentru a stârni admirația, profunzimea, sinceritatea, firescul unor mesaje în care sentimentul revoltei, al refuzului de a accepta minciuna și ipocrizia, se potriveau ca o mănușă vârstei noastre de atunci. Și de acum, pentru că, trebuie să o spun, în ciuda aparențelor, față de tinerețea anilor 1960 – 80, cea a anilor 2000- 2020 nu a „câștigat” decât in superficialitate și prematură îmbătrânire, renunțând, de bună voie, de cele mai multe ori, la farmecul unei inocențe care nu era chiar o ” prostie atavică”.
Un exemplu?!
Războaie au tulburat echilibrul lumii din totdeauna, și nu doar cele mari, Mondiale, ci și cele multe, de fiece zi, mai mult sau mai puțin „zgomotoase”, locale sau regionale.
Cum în războaie, cel puțin în cele, să le spunem „clasice”, principalele victime le producea frontul, „linia întâi”, unde se aflau soldații, în cea mai mare parte tineri, în mod firesc și vocile care s-au ridicat primele împotriva războaielor au fost tot ale acestora, prin modul lor specific de exprimare, cântecul. John Lennon, Bob Marley, Bob Dylan, Joan Baez sunt doar câteva dintre vârfurile aisbergului sonor reunit sub sloganul „faceți dragoste, nu război!” al generației „Flower Power”, având, ca obiectiv, încetarea intervenției americane din Vietnam. Adică, a celei mai îndelungi campanii militare americane în afară teritoriului național, și singura pierdută, derulată pe mandatul a nu mai puțin de cinci președinți, de la Truman la Nixon.
Or, războaielor de astăzi, în plină „tranziție verde”, când „Puterea Florilor” ar fi trebuit să fie exponențial mai mare, li se opune un protest muzical aproape impercetibil. Poate și pentru că demarcația între front și spatele frontului a dispărut, cu o redistribuire cvasi uniformă a victimilor între militari și populația civilă și cu schimbarea corespunzătoare a statisticilor pe vârste…
Oricum, observației de mai sus pot să îi mai adaug și o alta, descoperită într-o carte a unui general american, Smedley D Butler, „War îs a Racket” („Războiul este o escrocherie”), apărută în 1935. O carte de memorii a unuia dintre cei mai apreciați, și medaliati, conducatori ai celebrilor pușcași marini care, la capătul unei glorioase cariere, ajunge la concluzia că : „Războiul este o afacere murdară. A fost mereu așa. Probabil este cea mai veche, foarte probabil cea mai profitabilă și, cu siguranță, cea mai vicioasă. Este singura care are un caracter internațional. Și este și singura în care profiturile se măsoară în dolari, iar pierderile în vieți. ” Și, pentru a nu lăsa dubii privind eventuala ” moralitate „ a acestui flagel, a eventualelor sale resorturi ” superioare „, generalul Butler adaugă, lămuritor :” Războiul este doar o escrocherie. O escrocherie care… nu este ceea ce pare pentru majoritatea oamenilor. Doar un mic grup interior știe despre ce este vorba. Este desfășurat pentru beneficiul a foarte puțini, pe cheltuiala celor mai mulți „
Și, trecând în revistă campaniile victorioase la care a luat parte în cei peste 33 de ani de glorie militară, generalul își face un bilanț sintetic consemnând anul victoriei, inamicul invins și… beneficiarul succesului. Acesta nefiind statul sau poporul american, ci una dintre marile bănci sau multinaționalele localizate în Statele Unite : 1902, Nicaragua,Banking House a fraților Brown. 1903,Honduras, United Fruit Co, 1913, Cuba și Haiti, Național City Bank, 1914, Mexic, Companiile petroliere, 1916, Republica Domenicană, producătorii de zahăr, 1927,China, Standard Oil.. Morala acestei cariere o rezumă memorialistul într – o insolită paralelă cu isprăvile celui mai temut gangster al Americii epocii, Al Capone : „Cel mai bine ce a putut să facă el a fost să opereze Racket-ul său în trei districte. Eu am operat pe trei continente!”
Dar, să mă întorc la muzica anilor, pentru unii de demult, pentru mine doar ai tinereții mele. La muzica și, mai ales, la textele acelor cântece, creații ale unor poeți care, precum amintitul Bob Dylan erau ” suficient ” de mari pentru a putea aspira și primi Premiul Nobel pentru literatură. (2016).
Mă fascinează și acum, ba poate chiar mai mult acum decât prin 1980, când am ascultat – o pentru prima oară, „Prospettiva Nevski”, capodopera lui Franco Battiato. Versurile de final, „… cât de greu e de găsit răsăritul într-un amurg…”, exprimă un adevăr profund, transformând un mesaj aparent simplu într- o busolă existențială pentru întregi generații.
Este ceea ce, în primă și ultimă instanță, experimentez eu însumi, prin aceste exerciții de investigare, retrospectivă, a lecturilor fișate în propria-mi cartotecă a sufletului. Repetând, cu obstinație, crezul literar asa de limpede formulat de monumentalul Borges : ” Omul nu este ceea ce este prin ceea ce scrie, ci prin ceea ce citește…” Căci ” Paradisul, cel promis de zei oamenilor, este o bibliotecă”.
Leave a Reply