Europa dă în clocot. Nu-i neapărat o premieră. A mai făcut-o și în urmă cu o sută și vreo optzeci de ani, la ceea ce s-a numit atunci „Primăvara popoarelor”, în 1848, și în secolul trecut, în 1968.
Scânteia a fost aprinsă de fiecare dată, și atunci, ca și acum , de „amnarul” tinereții, care s-a ciocnit de „cremenea” unor generații mai vechi, dacă nu ca vârstă, cel puțin ca mentalitate, împietrite în ceea ce astăzi numim îndeobște „sistemul”. Chiar dacă sub acest nume se ascund realități diferite, uneori chiar opuse, ideologic, cultural, politic, ca principii de guvernare, democratice sau autocrate, etnic, geografic… Și, iarăși, ca notă comună, ideea unui inițiator extern, a unui declanșator, magistral definit cândva de al nostru inegalabil Caragiale când scria într – o fabulă că : ” spre mângâiere, adeseori/ ne trebuiesc… instigatori.”
Evident, despre anul revoluționar 1848 alte informații nu am, în afara celor oferite de istorici în studiile lor și de mărturiile rămase în muzee și în alte locuri ale memoriei arheologice. ( Cartea lui Silviu Dragomir ” Avram Iancu, O viață de erou „ este prea frumoasă pentru a nu o menționa aici!) .
Bălcescu și Iancu, conducătorii revoluționarilor români de o parte și de alta a Carpaților, dau mărturie, prin acțiunile și cuvintele lor, ai dublului țel al mișcării de emancipare socială și economică, în Moldova și Muntenia, cu un plus privind libertatea națională, în Transilvania. Sunt lucruri știute, în general, asa că nu am să insist aici. Deși, poate că unele adevăruri vor fi fost uitate și ar trebui readuse în memorie. Altădată…
Despre cele petrecute în 1968 însă, informațiilor culese din cărți, reviste, alte surse de documentare scrise, pot să le adaug propriile percepții și interpretări, ca unul care am trăit acei ani, la vârsta chiar a principalilor eroi ai evenimentelor, fie aceștia francezi din Paris, cehoslovaci din Praga sau polonezi din Varșovia. Așa că le voi acorda mai mult spațiu.
În vara acelui an, eram deja profesor la Roșiorii de Vede, orașul natal, ar fi trebuit să merg pentru cele șase luni de stagiu militar de după facultate, ca TR-ist, dar cei de la comisariatul militar al urbei deciseseră să mă amâne pentru anul următor. Probabil, se făcuse deja „plinul” încorporărilor programate pentru 1968. Un an care, altminteri, începuse „promițător” , într-o Europă ieșită din tragica încleștare a celui de al Doilea Război Mondial la nici doi ani după nașterea mea. Adică , dând vădite semne că nu mai este dispusă să suporte prea mult starea de letargie indusă de ” soluția imorala”, ca să citez un „clasic” al balcanismului nostru politic, convenita de cei trei mari ai lumii, la Yalta, în 1945. Și semnele veneau, deloc surprinzător, din partea celor mai tineri, mai puțin conservatori și mai puțin temători în a-și risca pielea decât cei vârstnici, pe care experiența îi îndemna la prudență și moderație în a-și exprima sentimentele.
Cel dintâi semnal venise din Polonia, acea Polonie semeață, trufașă uneori, care fusese, nu doar o dată, pradă, până la desființare ca existență statală, lăcomiei hrăpăreților săi megieși, Germania și Rusia.
Căzută, la acea împărțeala de tristă amintire din 1945, pe care am evocat – o mai sus, în sfera de influență sovietică, țara mândrilor pani de odinioară încerca să își țină în viață orgoliul național, dacă nu se putea altfel, măcar apelând la resursele imensului său tezaur cultural, în care operele unor scriitori precum Adam Mickiewicz și Henryk Sienkijewicz reprezintă puncte de rezistență durabile.
Și astfel, în noiembrie 1967, Teatrul Național din Varșovia pune în scenă, în regia celei mai apreciate personalități a scenei poloneze a timpului, actorul și regizorul Kazimierz Dejmek, celebru și pentru faptele sale de arme, ca partizan, în timpul războiului, „Străbunii „, capodopera lui Mickiewicz, poetul național. Drama, excepțională ca lucrare dramatică, este considerată, în lumea criticii, dar și în cea a politicii (!), drept una dintre cele mai violente scrieri anti-ruse concepute vreodată în lume!
Premiera, într-o sală arhiplină, îl are, ca invitat de onoare, în loja oficială, alături de Wladyslav Gomulka, șeful statului polonez, și pe ambasadorul sovietic. Acesta din urmă nu va rezista la spectacol mai mult de o jumătate de oră, părăsind sala ca semn de protest, oripilat, poate, nu atât de replicile explicit antirusești ale textului, cât de faptul că ovațiile publicului făceau ca fiecare dintre acestea să fie reluate de actori, și nu doar o singură dată, ca la un ” bis” obișnuit.
Urmarea? A doua zi, Gomulka este chemat la ordine de către Leonid Brejnev, „marele patron” de la Kremlin care, după reproșurile așteptate, îi cere să oprească imediat spectacolele cu „Străbunii”, sub amenințarea unor repercusiuni mergând până la o eventuală intervenție armată, în caz de neexecutare. Și leaderul polonez va da curs cererii, dar nu imediat, ci abia după a 11-a reprezentație, la 30 ianuarie 1968, și după un schimb de replici care, dacă va fi fost real, explică de ce polonezii se bucură de respectul cu care sunt tratați în mediile internaționale și în zilele noastre, Căci, spune legenda, după ce va fi ascultat smerit apostrofările Secretarului General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ar fi întrebat, mimând naivitatea : ” Și dumneavoastră ce-ați face, Leonid Ilici, dacă cineva, la Moscova, v-ar cere să interziceti o reprezentație pe un text scris de Aleksandr Sergheevici Puskin?!” La care, zice-se, leaderul sovietic ar fi rămas fără replică, dat fiind că marele poet rus reprezintă unul dintre acele tabu-uri de care nimeni, nici măcar Stalin, nu a îndrăznit să se atingă.
Traversand către vest Europa, tot în acel început de an 1968, Franța va fi fost teatrul unor scene asemănătoare cumva acelora din aceste zile, deși, comparativ, s-ar părea că s-a bucurat de o mediatizare infinit mai restrânsă , televiziunea neavând mijloacele tehnice de acum iar social-media, practic, neexistand. Oricum, „Noaptea Baricadelor” de la Sorbona, acea 10/ 11 mai rămâne, și nu doar ca figură de stil, și, chiar dacă pe atunci nu a fost incendiată nicio primărie, clădire istorică, efectele mișcărilor studențești au fost suficient de puternice pentru a-l determina pe generalul De Gaulle să-și scurteze vizita la București. Era, bine de amintit, prima vizită a unui șef de stat al Lumii Libere în România comunistă condusă de Ceaușescu!
A venit apoi și vara, anotimpul fierbinte, primăvara încheindu-și firesc sezoniera perindare pe pământ și prin calendare. Nu la fel de firesc s-a încheiat și „Primavara de la Praga”, o primă încercare, mai consistentă, de a reforma, din interior, un sistem care își demonstra, sub șenilele tancurilor T 54 și T 55, rezistența la schimbare. ” Operațiunea Dunărea”, cum a fost numită în cod intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, a arătat o Românie care, refuzând să se alăture invadatorilor, și – a trăit momentul său de glorie, unul între atâtea altele peste care evenimentele și timpul aveau să – și așterne uitarea. Iar pentru Ceaușescu a fost, foarte probabil, una din puținele clipe, dacă nu chiar singura, când zeci de mii de români , prezenți sau nu la mitingul din Piața Palatului, la 21 august, l-au ovaționat sincer.
Leave a Reply