În urmă cu puține zile, o știre a făcut înconjurul lumii : Undeva, în Siberia, o tânără de 28 de ani, angajată la un institut de cercetări medicale, ar fi murit de ciumă în urma unui presupus incident de laborator. Autoritățile ruse nu au confirmat cauza decesului, dar asta nu a împiedicat Organizația Mondială a Sănătății, serios stimulată de avertismentele SUA, să intre în alertă, poate și pentru a evita acuzațiile de lentoare care nu au ocolit – o în cazul ultimei pandemii, cea de Covid 19, când a întârziat nepermis de mult declararea avertizării după înregistrarea primelor cazuri mortale, tot undeva în estul asiatic, în China.
Oricum, fie și ideea că o boală care a contribuit așa de consistent la „evitarea riscului de suprapopulare”, mai ales a Europei, ar putea reveni în actualitate, e de natură să dea frisoane, cu toate asigurările că medicina de astăzi este suficient de avansată pentru a-i putea face față. (În Evul Mediu, „Moartea Neagră,” cum era numită Ciuma, a ucis mai mult de jumătate din populația europeană doar într – o singură epidemie, cea dintre anii 1346-1353, luând aproape 200 de milioane de vieți. Pentru comparație, cele două războaie Mondiale din secolul 20 nu au depășit, cumulat, o sută de milioane de morți.)
Dar, nu neapărat despre ciumă, ca amenințare la sănătatea populației lumii, și nici măcar despre rolul războaielor actuale în prezenta ecuație planetară doresc să scriu astăzi, ci despre felul în care un scriitor genial, Albert Camus, laureatul Nobel pentru Literatură din 1957, pornind tocmai de la realități ca cele numite mai inainte, imagina acum șapte decenii provocările și devenirea Europei. El fiind, în acei ani de după al Doilea Război Mondial, după ce totalitarismul nazist fusese zdrobit iar cel sovietic începuse a – și arata adevărata față la Berlin, în 1949 și, mai ales, la Budapesta, în 1956, unul dintre cei mai ferventi susținători ai ideii unei Europe unite.
O idee care, pusă în practică, după moartea sa, survenită într-un accident de automobil în decembrie 1960, avea să se confrunte cu exact problemele intuite de marele francez născut și crescut sub soarele arzător al Algeriei. Respectiv, cu o hiperbolizare a rațiunii, fetișizând istoria și uitând că înaintea acesteia a existat natura. Îndepartându – se de modelul pe care ni l-a lăsat civilizația greacă, în care linia directoare în tot și în toate era măsura, echilibrul rații cu sacrul, lumina cu umbra. Acum „Europa noastră,care tinde spre cucerirea totalității, este fiica exceselor și exaltă un singur lucru, viitorul imperiu al rațiunii.” Adică al unei lumi în care ” tot ceea ce fusese al lui Dumnezeu a fost dat Cezarului”, cultura a fost redusă la un rol marginal și banii contaminează orice relație. Unicitatea, ca individ, ca popor și ca țară, acel „înainte de toate, omul”, pe care Camus o vedea ca piatră unghiulară a construcției europene de el visate, s-a estompat până la a deveni de nevăzut.
Aroganța unei gândiri europene care exclude națiunilor partenere din marele ansamblu al Uniunii dreptul de a avea o altă idee interpretativă decât cea multiplicată de un copist birocrat pe partitura trasă la copiator demonstrează existența unor serioase lacune tocmai în ceea ce ar fi trebuit să fie partea tare a progamatorului, cunoașterea istoriei. Căci, amintea Camus în Jurnalele sale, Heraclit avertizase încă de pe când mijeau zorii civilizației Greciei antice că nu există mai puternice stavile în calea progresului decât cele două gemene surori, aroganța și ignoranța.
Frumusețea, ca sursă a bucuriei de a trăi, și, odată cu ea, empatia umană, bunătatea au fost exilate, cu tot ceea ce nu exaltă, în afara Continentului. Iar erorile acestei paradigme existențiale ilogice de perpetua sărăcire sufletească, de golire, prin jaf deliberat, a tezaurului comun de valoriș se văd în valurile de turbulențe care, periodic, transformă concertul european într – un festival de zgomote. Precum cel care împrăștie dezordine și teroare chiar în aceste zile în patria tinereții idealurilor democrațiilor europene, adică în Franța.
Sensul efortului, aparent absurd, al omului de a relua la nesfârșit urcușul interzis cu bolovanul în brațe către fericire, pe care Camus îl evoca în „Mitul lui Sisif”, pare definitiv pierdut din clipa în care, nu doar în Europa, credem astăzi că ne-am găsit în superinteligența computerelor, ca să folosesc terminologia ” recomandată” de președintele Donald Trump, înlocuitorul care să execute, pentru noi, în locul nostru, corvezile vieții.
Or, tocmai în acel bolovan, în fiecare grăunte al său, în fiecare fulg mineral pe care îl conține se află cuprinse înseși esența și sensul existenței noastre.
La el trebuie să ne întoarcem, la lucrurile elementare care îl compun,” la soare, la mare, la inima vibrând de tinerețe”, pentru a „reinvata cu răbdare dificila știință de a trăi”, în singurul mod în care acest lucru este posibil, trăind.
Într – o Europă care și – a pierdut umanismul nativ al radacinilor sale creștine, în care dușmanul a încetat a mai fi perceput ca „fratele dușman”, a cărui nimicire înseamnă, de fapt, propria aneantizare, Camus vede salvarea prin reîntoarcerea feței către răsăriturile eterne ale Luminii : „În toiul nopții europene, gândirea solară, civilizația cu dublu chip, își așteaptă zorii. Dar ea luminează deja drumurile adevăratei căi. „
Asta chiar dacă în deceniile următoare, pe toate cele cinci continente ale lumii urma, crede vizionar Camus, să se desfășoare o teribilă confruntare între violență și dialog.
Adică, ceea ce omenirea trăiește deja. Chiar dacă oamenii vor trebui să înțeleagă, în cele din urmă, că „nu se trăiește doar din luptă și ură”, că ” nu se moare mereu cu arma în mână.” În această privință, opțiunea autorului pătrunzătoarei analize a raporturilor psiho-sociale care este ” Omul revoltat” nu lasă loc niciunui echivoc: „Mai bine să mori, decât să urăști și să te temi, mai bine să mori de doua ori, decât să fii urât și temut; acesta va trebui să fie într -o zi principiul oricărei societăți organizate politic.”
Și cum ce altă expresie a urii și a fricii este mai deplină decât războiul, în mod natural acesta își găsește locul în zona de preocupare a scriitorului-filosof, a cărui abordare pare a fi fost concepută anume pentru caracterizarea celor doua conflicte armate ale prezentului, din Ucraina și din Golful Persic. Căci, scria Camus în 1947, în ” Ciuma”, de parcă ar fi scris ieri : „Când izbucnește un război, oamenii spun: < n-are să dureze, e prea stupid >. Și, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze.”
Și totuși…
Este nevoie să lăsăm loc în existența noastră și pentru acele momente în care, în inimă să-și poată împleti cuibul acea minusculă și totuși reală pasăre colibri pe care o numim fericirea. Convinși, asemeni lui Camus, că ” nimic bun nu se poate face în afara Luminii.”
P. S. În aprilie 1955, la Atena, Camus susține memorabila conferință „Viitorul civilizației europene”, din care vă propun, spre reflecție, o frază pe care o consider definitorie pentru modul în care vedea viitorul Uniunii Europene unul dintre cei care militaseră cel mai susținut pentru realizarea acesteia : „Civilizația europeana este, mai presus de toate, o civilizație pluralistă. Vreau să spun că este locul diversității idealurilor, al contrariilor, al valorilor conflictuale și al dialecticii fără sinteză.” Altminteri, triumfătoare sub aspectul progreselor obținute în umanizarea naturii, adică în tehnologie și în știință, Europa se vedea înfrântă în ceea ce privește angajamentele sale față de persoana umană, pentru că :” dificil să găsim un moment în care numărul oamenilor umiliți să fi fost atât de mare.” (!)
Leave a Reply