Încheiam întâlnirea noastră de acum câteva zile cu o trimitere către ultimul venit în familia, nu neapărat numeroasă, a partidelor umoristice care se sprijină , în lupta politică, pe un aliat atotputernic : ironia. Nou venitul, pe numele său Partidul Gândacilor de Bucătărie, s-a născut în această primăvară în India, după ce, în cursul unei ședințe de judecată, președintele Curții Supreme a celui mai populat stat al lumii¬cu 1,4 miliarde de locuitori India a depășit deja China ¬i-a numit pe tineri, studenți sau șomeri, paraziți sociali, comparându-i cu dizgrațioșii gândaci de bucătărie.
Asumându-și această titulatură șocantă, fondatorul noii formațiuni politice, el însuși student al unei prestigioase universități, cea din Boston, în Statele Unite ale Americii, a definit și principalele ținte în viitoarele bătălii politice : corupția, generatoare de șomaj, mai ales în rândul tinerilor, cu precădere a celor absolvenți de studii superioare și inegalitatea, difuză pe toate straturile sociale, și ea afectând, în primul rând, tineretul. De unde și deviza formațiunii, care se consideră mai degrabă o ” mișcare civică „ decât un partid : „un front politic al tineretului, prin tineret, pentru tineret.” Iar ca formă principală de luptă, protestul, exprimat și în stradă dar, în primul rând, cu arsenalul ironiei, al scoaterii la lumină a ridicolului unei clase politice învechite în rele.
Cu siguranță, puțin probabil ca la cursurile sale în cadrul Facultății de Comunicare Politică, Abhijeet Dipke, fondatorul și autorul programului mișcării să fi luat cunoștință de opiniile unui „oarecare” Ioan Luca Caragiale, mare dramaturg român din secolul al XIX-lea, chiar dacă una dintre comediile acestuia, „O scrisoare pierdută”, s-a jucat cu succes și în India, și pe continentul american. Dar fapt este că, instinctiv sau nu, ideea lui Caragiale că ” nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul” și -a dovedit rapid valabilitatea practică, proaspatul „partid„, cu peste 22 de milioane de simpatizanți în doar câteva săptămâni de la înființare, devenind o forță de luat în seamă pe piața politică indiană. Și de temut, dovadă incercările de a-i bloca ascensiunea prin suspendarea conturilor sale satirice pe internet.
Întorcându-ne, în timp și spațiu, în „bătrâna” noastră Europă, e de observat că, și în materie de istorie a umorismului politic Franța deține un același rol de deschizător de drum ca și în cea a marii politici.
La sfârșitul anilor 40 ai trecutului secol, doi comedianți celebri, Pierre Dac și Francis Blanche, au lansat, în glumă, dar gluma a prins, „Le Parti d’en Rire „, „Partidul de Râs”, având ca slogan ” Contra a tot ceea ce este pentru, pentru a tot ceea ce este contra „! și ca imn cunoscuta piesă muzicală „Bolero” – ul lui Ravel. Partidul avea și un cont poștal, pentru că, nu-i așa, un partid fără cont nu se poate. Momentul lansării partidului, într-o sală de spectacol, poate fi revăzut, grație popularei platforme YouTube, cea fondată la 14 februarie 2005 și care, peste vreo doua luni, la 25 aprilie, difuza primul videoclip, ” Me at the zoo”, „Eu la gradina zoologica”.
În 1965, Pierre Dac, își manifestă intenția de a candida la președinție, funcție deținută de marele Charles de Gaulle. Era pentru prima oară în istoria Republicii Franceze când președintele țării urma să fie ales prin vot direct. Pentru că o asemenea „candidatură”, fie și în glumă, avea nevoie de un suport politic, Dac fondează, la 9 februarie, un nou partid, ” Mouvement Ondulatoire Unifie”, ” Mișcarea Ondulatoire Unificată” ( MOU).
Nu asistam la o simplă joacă. Erau vremuri tensionate, Franța trecea printr-o perioadă agitată și marele umorist încerca, prin acțiunea sa, o temperare a spiritelor, aducând, conform sloganului noii mișcări, un plus de destindere într o societate aflată în pragul exploziei sociale. El promitea potențialilor votanți că, odată ales președinte, „nu va dizolva Adunarea Națională în acid sulfuric „!
Fapt este că francezii au început să-i ia în serios candidatura și, când ajunsese pe la 16% intenție de vot, Dac a decis să se retragă din cursă, pentru a nu crea cumva probleme alegerii lui De Gaulle al cărui sincer simpatizant era.
La fel avea să se întâmple și în 1981 când un alt mare actor de comedie, italo francezul Coluche, avea să candideze împotriva lui Mitterand ca reprezentant al celor „ leneși, consumatori de droguri și… progresiști.„Adică a acelei Franțe uitate, marginale, nereprezentate, din care provenea marea masă a absenteiștilor. Pe care un slogan, devenit celebru, îi va atrage în modul cel mai serios :” Înaintea mea Franța era ruptă în două, acum va fi pliată în patru . ” Simțindu-și amenințate pozițiile, clasa politică a reacționat și Coluche a fost silit să se retragă. În cazul său însă, spre deosebire de precedentul Dac, renunțarea la candidatură a fost precedată și de, mult mai puțin amuzante, amenințări cu moartea!
În sfârșit, pentru a încheia periplul prin „Hexagon”, cum i se mai spune Frantei datorită formei sale pe hartă, în preajma alegerilor parlamentare, în 2012, a apărut și o „Mișcare Anti-Radar” care-și propunea, conform sloganului său, „Jos Radarul, trăiască fumatul la bar”!, desființarea tuturor radarelor împreună cu limitările de viteză și… liberalizarea producerii de țuică în gospodăria proprie! Niciunul dintre cei 80 de candidați nu a fost ales, probabil pentru că au omis să prevadă în programul electoral și dreptul de a circula și în stare de ebrietate!
Rămânând în Europa, e de notat că partide de felul celor evocate până acum au fost și în alte țări, inclusiv în mai sobra Scandinavie sau protocolara Mare Britanie. Din Suedia citez, de pildă, ” Partidul Piraților”, susținător al desființării drepturilor de autor, al brevetelor de invenție și al încetării intruziunii în viața privată a cetățenilor. Pe locul trei ca număr de membri în țara lor, ” pirații” au obținut, în 2009, și două locuri în Parlamentul European.
Dincolo de Canalul Mânecii, alegerile parlamentare parțiale de acum doua luni din Clacton-on-Sea, o mică stațiune balneară din sud-estul Angliei, alegeri boicotate de marile partide tradiționale și câștigate de Nigel Farage (62 % din voturi), principalul artizan al Brexit-ului, au pus în evidență un fapt cu totul insolit. Și anume că, între cei 34 de contracandidați ai învingătorului, cel mai votat a fost un personaj satiric, Count Binface, Contele Cap de coș de gunoi( 26% din voturi), candidat care apărea la reuniunile electorale purtând o armură medievală și capul acoperit de un coif confecționat dintr-o pubela metalică de mici dimensiuni.
Dacă într – o țară a eleganței și a etichetei s-au înregistrat asemenea situații, nu mai poate surprinde că în universul mai exuberant de pe malurile Mediteranei, în Italia, au putut funcționa formațiuni politice precum „Partidul Fripturii „, „Partidul Iubirii” sau chiar „Mișcarea 5 Stele”, aflată acum în coaliția de guvernământ condusă de Giulia Meloni.
Pe cel dintâi, îl singularizăm prin sloganul ” Mai bine un grătar azi, decât un imperiu mâine” și promisiunea electorală de a asigura tuturor italienilor, în cazul câștigării alegerilor, 450 grame de friptură pe zi, concomitent cu… desființarea închisorilor.„Partidul Iubirii”, promotorul amorului liber, s-a remarcat prin liderul său,Illona Staller, Cicciolina, pornostar care a reușit chiar să ajungă în Camera Deputaților a Republicii Italiene.
Cât despre „Mișcarea 5 stele”, partidul fondat în 2009 de unul dintre cei mai apreciați umoriști ai Italiei, Beppe Grillo, cred ca merită să menționez unul dintre principiile care, urmat fiind, i-a asigurat succesul : „Politicienii trebuie considerați angajați ai poporului italian:angajați cu contract pe perioadă determinată.” Evident, deși aparține unui om al comediei, afirmația este de luat totalmente în serios. Mai ales că se adresează nu neapărat doar italienilor…
Nu la fel trebuie privite, desigur, partide precum „Partidul Berii”, din Austria ” Partidul Câinelui cu Două Cozi „, din Ungaria,” sau cel intitulat” Găina malefică „, din Suedia, mizand în programele lor aproape exclusiv pe socul unor inițiative evident fanteziste.
Ceva mai aparte în aceasta galerie ar trebui plasat partidul intitulat chiar ” Partidul „ din Germania, o formațiune cu accentuat profil protestatar, care propune alegătorilor săi, între alte lucruri ciudate, reconstruirea Zidului Berlinului, pledând, în același timp, de o manieră foarte serioasă, împotriva opacității birocratice a organismelor de conducere ale Uniunii Europene. Nu fără succes, dovadă că Martin Sonneborn, liderul partidului, comic foarte îndrăgit la el în țară, a reușit să fie ales în Parlamentul European, și încă de două ori consecutiv.
În sfârșit, pentru a încheia parcursul european cu un partid umoristic care ar putea aminti ceva cititorului român, Partidul „Nu ne votați „ din Cehia ne trimite la personajul principal al comediei „Titanic vals „ de Tudor Mușatescu. Adică la acel Spirache Necșulescu din piesă care a fost ales ca deputat tocmai pentru că i-a rugat pe alegători să nu îl aleagă.
Și acum, să traversam Atlanticul, nu în Statele Unite, unde spațiul dintre cele două mari partide, Republican și Democrat este prea îngust pentru a mai lăsa loc și unor formațiuni „glumețe”, de felul celor din țările de pe țărmul răsăritean al Oceanului. Mai la nord însă, acolo unde primii navigatori europeni ajunși în Lumea Nouă, spanioli sau portughezi, credeau că nu se afla nimic ( ca nada =acolo nimic), de unde și numele actual al țării, Canada, vom descoperi existenta unui partid extrem de interesant. Și ca denumire, „Rinoceros”, „Rinocerii”, și, mai ales, ca program.
Într – adevăr, „Partidul Rinocerilor” pare o titulatură descinsă din teatrul absurdului, invenția româno – francezului Eugene Ionesco, care chiar așa și-a intitulat una dintre capodoperele sale,”Rinocerii „.
A apărut în viața politică a marii țări de la Cercul Polar în 1963, inspirația venind de la un rinocer care, în 1958, fusese, în semn de protest, trecut pe buletinele de vot de alegătorii din… Brazilia. În Canada,” Rinocerii” au reușit să reziste, ca partid, vreme de trei decenii, până în 1993, pentru a reveni în spațiul public în anul 2005, cu inițiative dintre cele mai trăznite, precum desființarea legii gravitației, legalizarea analfabetismului ca limbă oficială, alături de engleză și franceză, rezolvarea problemei datoriei publice a țării prin încărcarea acesteia pe un card Visa care să fie declarat furat și încă vreo douăzeci de propuneri asemenea. Între care cel puțin două, pe fondul animozitatii istorice față de vecinii din sud, mi se par întru totul de luat aminte. Cea dintâi, privește necesitatea unui recensământ anual al componentelor Arhipelagului Thousand, pentru a vedea dacă nu cumva americanii au furat vreuna din cele 1864 de insule care îl alcătuiesc ! Cea de a doua, și mai radicală, anexarea pur și simplu a teritoriului marelui vecin, pentru a spori astfel cu un grad Celsius temperatura medie a țării, dar și pentru a elimina controlul străin asupra resurselor naturale ale Canadei!
Ce e drept, „Rinocerii” promit că principala lor promisiune este… să nu își țină niciodată promisiunile!
Leave a Reply