Copil fiind, n-am avut șansa de a mă putea bucura multă vreme de prezența bunicilor, cu mângâierile și poveștile lor. Cei dinspre tata plecaseră din această lume încă înainte de a mă naște. Pe un bunic din partea mamei, al doilea, pentru că bunica se recăsatorise, după ce primul soț îi murise în Războiul cel Mare, în 1917, l-am cunoscut totuși, dar nu apucase să-mi lase amintire decât un sentiment difuz de afecțiune care nu îmbrăcase încă prea bine haina cuvintelor.
A murit în 1948, înainte ca eu să fi împlinit 5 ani. Îl chema Sebastian Miulescu, frații mamei îi spuneau Miu, și asa l-am știut și eu. Era, pe atunci, directorul Școlii de Arte și Meserii din oraș, la Roșiorii de Vede, școală care funcționase mai înainte la Miroși, în nordul județului. Acolo, aveam să descopăr mai târziu, citindu-l pe Marin Preda, jucase un rol decisiv pentru cariera marelui romancier căruia, intuindu – i talentul literar după susținerea probei de admitere la limba română, i-a recomandat tatălui lui Mărinică să-și dea băiatul la o altfel de școală. Și asa a ajuns micul Preda elev la Școala Pedagogică din Abrud.
De fratele bunicului, Nicolae Miulescu, ultimul inginer hotarnic din România, aveau să mă lege mai multe amintiri, mai ales din perioada când, student la Filologie în București, l-am ajutat la corectura manuscrisului unei cărți care avea să stârnească multe pasiuni literare, istorice și nu numai. Cartea, apărută inițial în limba engleză, cu titlul „Da. Ksa, God ‘Country ” ( „Dacia, Țara Zeilor”), s-a bucurat de admirația, și de aici sprijinul pentru numeroase reeditări în Marea Britanie și Italia din partea celui mai bogat român al tuturor timpurilor de până acum, Iosif Constantin Drăgan.
Dar asta este o poveste care își cere locul și timpul său. Doar cu bunica Maria, Maia, mama mamei, legatura intrase în zona vizibilă a spectrului sentimental, ca să folosesc o metaforă cu oarece suport metafizic, încă din acei ani, acum îndepărtați, ai copilăriei. De la ea învățând că florile, plantele în general, sunt egalele noastre, ale oamenilor. Și, ca atare, trebuie tratate cu respectul și dragostea pe care le-o acordăm și semenilor noștri. Când le îngrijim, când le hrănim, asigurându – le porția zilnică de apă, cuvintele de alint cu care, eventual, însoțim gestul, sunt auzite de ele și percepute ca un mesaj de iubire. Un mesaj căruia îi și răspund, nu prin cuvinte, căci nu au glas, ci prin înviorarea culorilor, sporirea luciului frunzelor și petalelor și, în cazul unora, precum mimozele, chiar prin adevărate plecăciuni ale tijelor florale.
Poveștile, așadar, aveam să le descopăr eu însumi, ceva mai târziu, după ce învățasem tainele literelor, ” devorând” de-a dreptul cărțile din bibliotecile aflate la îndemână, cea de acasă și cea a fratelui mamei, avocatul Gheorghe Chirițescu. Volumele lui Petre Ispirescu și Petru Dulfu mi-au fost primi tovarăși de călătorie în lumea basmelor românești, dar nici spațiul miturilor grecești nu-mi rămăsese străin, grație lui Homer, ale cărui ” Iliada” și ” Odiseea” le citisem din scoarță în scoarță încă de pe la vârsta de 10 ani.
Minunata „Legendele Olimpului”, a profesorului Alexandru Mitru, avea să apară mai târziu, pe când eram deja în ultimii ani de studenție, când aveam să descopăr și un alt veritabil curs universitar de genealogie a zeilor antichității greco-latine, odată ce am parcurs, cu creionul în mână, „Metamorfozele „, fascinanta scriere a lui Ovidiu, primul mare poet al spațiului românesc de astăzi, căci nimic nu ne împiedică să – l considerăm astfel pe genialul cântăreț al iubirii exilat de împăratul Augustus din strălucitoarea Roma a anilor de început ai primului mileniu în sălbăticia austeră de la țărmurile îndepărtatului Pontus Euxin.
Recitind recent acele însemnări de tinerețe ¬câtă nostalgică bucurie îți dă reîntâlnirea cu lumea prin care ai trecut, cum constatase, cândva, marele Iorga ¬am redescoperit-o pe ERIS – DISCORDIA, fiica lui ZEUS și a HEREI, sora lui ARES, zeul războiului, zeița care, pentru „nefăcutele”, cum se zice pe la noi și zâzania perpetuă pe care o întreținea printre zeiștii săi semeni din înalta societate a Olimpului, va fi fost izgonită și, coincidență poate nu tocmai stranie, tot pe meleagurile noastre carpato- danubiano – pontice, precum odinioară mai sus amintitul autor al „Tristelor”.
Spun asta pentru că, de ceva vreme, luni, ani, decenii, secole poate, prezența ei se face vizibilă în viața publică românească, după cum lesne poate observa oricine aruncă o privire spre „consiliul”, căruia noi îi spunem astăzi „parlament” și unde cu niciun chip nu se ajunge la înțelegere privind cine să devină noii administratori ai cetății numită România. Până la urmă, socot că, dacă tot suntem o democrație, întoarcerea la modelul străvechii Atene ar fi soluția, lăsând pe seama tragerii la sorți desemnarea alesului. Căci sorții, ne învață statistica, nu greșesc niciodată, ce e drept, dacă numărul de încercări este suficient de mare! Dar, oare avem și timp?! Altminteri, șansa unui Guvern ” în putere,” înainte de Crăciun – Anul Nou, e o iluzie, într-un univers pe care zâzania, adică Eris zeita, îl controlează nestingherită.
Pentru a vedea cu cine avem de a face, vă reamintesc că, acum mii și mii de ani, simțindu-se neglijată la nunta din Olimp a zeitei Thetis, verișoara sa, în detrimentul altor zeite, Afrodita, Atena și Hera, s-a răzbunat aruncând între petrecăreți un mar de aur pe care era scris ” Celei mai frumoase”.
Cum fiecare dintre cele trei zeițe amintite, Hera îi era chiar mamă, se simțeau îndreptățite să primească mărul, s-a apelat la judecata unui muritor, prințul troian Paris. Care, acordând râvnitul trofeu Afroditei, a devenit și primul judecător corupt al istoriei, pentru că a făcut-o în schimbul „favorurior sexuale” din partea Elenei, frumoasa soție a lui Menelaos, regele Spartei, pe care Paris a și răpit – o și a adus-o în Troia.
Și astfel, punând la cale mituirea unui tânăr pământean jude amestecată cu ceva proxenetism, adulterul Elenei îl las de o parte, intriganta Eris a făcut să izbucneasca Războiul Troian, un măcel soldat cu dispariția miticei cetăți din Asia Mică, dar și cu îmbogățirea literaturii lumii cu cel puțin trei scrieri nemuritoare :„Iliada” și „Odiseea”, ale grecului Homer și „Eneida”, opera poetului latin Vergiliu.
În ceea ce îl privește pe Ovidiu și ale sale ” Metamorfozele”, Cartea a xii – lea cuprinde o descriere a unui somptuos „palat de aramă” care, cu miile sale de încăperi și porticuri, cu acoperișul lăsând, generos, să pătrundă ziua solara lumină și noaptea licărul impercetibil al stelelor, trimite cu gândul spre cunoscutul edificiu al Parlamentului din București.
Acolo se afla, în viziunea marelui poet, între pereții „din bronz rezonant , care vibrează la cel mai mic sunet, ecoul propagându – se la nesfârșit”, ¬nici o aluzie la vreun eventual sistem de urmărire reciprocă a convorbirilor ! ¬ sălașul Zvonului. Murmurul nedeslușit al „nenumăratelor voci trecătoare”, căci „parlamentarii” aleși de sorți ai vechii Atene în „Consiliul celor 500 „ aveau și ei un mandat limitat de un an, se topea într-un ” amestec haotic de vorbe confuze, împletire obscură de minciună și adevăr”.
Rânduite în hemiciclurile ale căror ruine ne întâmpină prin orașele uitate de timp ale trecutei Elade, unele umbre ale aleșilor de altădată „ascultă și acum cu luare aminte istorisiri frivole, în vreme ce altele le duc mai departe” . Fiecare adăugând ceva la cele ascultate și făcând astfel ca minciuna să crească, rostogolindu-se la nesfârșit.
Mie mi se pare că văd aici o sinteză a discursurilor contemporanilor noștri, stăpâniți de aceeași ușuratică credulitate și de aceeași nesăbuită eroare, de aceeași deșartă bucurie și de aceeași împietrită teamă, precum aheii de odinioară, în care, din hățisul de minciună și neînțelegeri, se ivește, mereu triumfătoare, ea, Dezbinarea, cu zâmbetul satisfacției perfide care ucide Speranța. Până când oare?
P. S.
Un gânditor rebel, poetul englez Oscar Wilde, afirma că ” forma de guvernare cea mai avantajoasă pentru un artist este lipsa totală de guvernare.” Românul s-a născut poet, deci artist, așa cum ne-a spus Alecsandri la 1852, în prefața uneia dintre minunatele sale culegeri de folclor. Prin urmare, românul nu are nevoie de guvernare, adică, extrapolând, nici de guvern. Și iată că avem explicația întârzierii de acum în încercarea de constituire a unuia. Căci, vorba ceea, unde nu trebuie nimic , și ” jumătate „ e prea destul!
Leave a Reply