Era 30 octombrie 1938, duminică. Trecuse o lună de când, într-o dimineață de 30 septembrie, la Munchen, patru dintre mai marii de atunci ai Europei, cancelarul german Adolf Hitler, premierul britanic Neville Chamberlain, președintele Consiliului de Miniștri francez Edouard Daladier și șeful guvernului italian Benito Mussolini, „Ducele”, își puneau semnătura pe documentul convenit cu o seară înainte.
Era actul prin care Cehoslovaciei, țară care nici măcar nu fusese invitată la negocieri, i se răpea o importantă parte de teritoriu de la granița cu Germania, așa numita regiune sudetă. Avea să fie ultima cedare din partea consacratelor democrații europene, în încercarea de a păstra pacea pe Bătrânul Continent, astâmpărând, pe seama altora, setea de spațiu ( vital!) și de influență a puterilor noului val, Germania (nazistă) și Italia ( fascistă). O amăgire. În mai puțin de un an, la 1 septembrie 1939, războiul avea să înceapă cu trupele Wermachtului forțând granița poloneză.
Dincolo de Atlantic însă, în Statele Unite, viața, în acel început de toamnă 1938, curgea liniștit, într – o societate care își revenise după traumele confruntării cu Marea Criză economică a anilor 1929-1933. Restaurantele, teatrele, cabaretele erau din nou pline, iar radioul, noul izvor de divertisment, dar și modernă sursă de informație, câștiga încet incet întrecerea cu tradiționala presă scrisă.
Pe Continent, două erau, mai ales, marile competitoare în bătălia, deja acerbă, pentru câștigarea simpatiei americanilor, măsurată prin numărul de ascultători :NBC și CBS. Și, pentru aceasta, fiecare încerca să – și fidelizeze publicul, mai ales prin emisiunile serale, când, după încheierea săptămânii de muncă (afaceri), americanul mediu, tolănit în fotoliul de acasă, se pregătea să asculte programul preferat.
Cum NBC lansase o emisiune, duminică seara la ora opt, devenită foarte populară,” Charlie McCarty Show”, CBS răspunsese, la aceeași oră, cu una, tot în direct, de teatru radiofonic, „The Mercury Theater on the air” pentru care îl angajase, ca actor și realizator, pe tânărul Orson Welles, o stea în devenire a scenei americane.
Doar că talentul și ingeniozitatea regizorală a viitorului monstru sacru al teatrului și filmului american nu aduseseră așteptatul succes și, după primele șaisprezece emisiuni, tânărul realizator fusese avertizat că dacă nici la următoarea emisiune nu reușește să se apropie de audiența postului rival, contractul îi va înceta.
Cu acest ultimatum în buzunar, Orson Welles decide să – și încerce norocul pe 30 octombrie cu o dramatizare după ” Războiul lumilor”, romanul publicat în 1898 de scriitorul britanic H. G. Wells, un nume mai puțin cunoscut pe atunci în America.
Pentru ca totul să iasă bine, în joia de dinaintea emisiunii, se ascultă o înregistrare de probă. E dezamăgitoare. Și Orson Welles constată că singura cale de a face să meargă spectacolul este accentuarea pe cât mai mult posibil a notei realiste, îmbrăcând ficțiunea într – o manieră care să o facă sa pară adevărată. Cum? Împănând spectacolul cu intervenții specifice buletinelor de știri și cu relatări reportericești „de la fața locului”!
Si emisiunea începe. Sigla muzicală, primele acorduri dintr – un concert pentru pian de Ceaikovski, apoi vocea guturală a lui Orson Welles relatând ascultătorilor că…„Se știe că, în primii ani ai secolului, creaturi înzestrate cu minți mai avansate decât cele ale omului, dar, ca și noi, muritoare, au observat din spațiu planeta noastră…”
În acel moment audiența estimată era de vreo 32 de milioane de ascultători. O voce anonimă de crainic intervine cu un buletin meteo și anunțul că, după emisiune, va urma o legătură cu sala de dans a unui cunoscut restaurant din New York. Și din nou un intermezzo muzical, tăiat intempestiv de o voce agitată : ” Doamnelor și Domnilor, vă rugăm să ne iertați că întrerupem emisiunea pentru a difuza o ediție specială a Buletinului de Știri, pentru că, în urmă cu câteva minute, observatoarele terestre au înregistrat fenomene neobișnuite pe suprafața planetei Marte…. Chiar acum suntem informați că obiecte zburătoare stranii au aterizat în statul New Jersey… Întâmplător avem pe cineva care ne transmite chiar de la fața locului… Dumnezeule, din navă iese ceva cenușiu care se incolăcește ca un șarpe… Încerc să mă apropii… „ Apoi zgomotul înăbușit al unei căderi, țipete, tăcere… Și transmisia se reia cu intervenția, pe un ton oficial, inconfundabil, al cuiva prezentat ca” secretar de stat la Interne” : „Cetățeni ai națiunii americane. Nu voi încerca să vă ascund gravitatea situației în care se află țara… Cu toată nădejdea în Dumnezeu continuăm să ne facem datoria pentru a opune invadatorului o națiune unită, curajoasă și demnă, dedicată păstrării supremației speciei umane pe acest Pământ.. „
Si aici s-a declanșat panica.
Oamenii ( ascultătorii) și – au părăsit locuințele, au luat cu asalt unitățile militare pentru a primi măști de gaze, s-au adăpostit în păduri… Unde, sute dintre ei au și rămas ascunși o vreme, când deja lucrurile erau de mult lămurite.
A doua zi după emisiune, toate ziarele titrau cu litere de o șchioapă că :” Războiul radiofonic al lui Orson Welles terorizează America „.
A fost prima demonstrație, pe viu, la scara unei țări cât un continent, a ceea ce poate face mass-media, mânuită cu abilitate, cu o populație credulă, neinstruită și, mai ales, obișnuită să fie supusă zilnic unui permanent bombardament cu informații care de care mai senzaționale.
Au trecut decenii, multe decenii, din 1938, radioul și ziarele au fost înlocuite, ca putere mediatică, de alte tehnologii, televiziunea, internetul, acum social media, dar impactul lor manipulator a rămas, potențat chiar prin plusul de viteză de care beneficiază astăzi informația.
Eliberat din cochilia claustrării sale în sfera limitată a existenței cotidiene, omul secolului al XXI-lea dispune de o multitudine de „ferestre” mediatice care îl țin într – o permanentă conexiune cu lumea. Dar și cu riscul ca, în lipsa unui discernământ pe care nu îl pot da decât cunoașterea, prin educație, si și propriul bun simț, moștenit de la părinți, să ia de bune, ca adevărate, imaginile holografice intrate prin aceste ferestre, considerându-le mai reale și mai adevărate decât realitatea însăși. Cu alte cuvinte, să acceptăm fără rezerve niște minciuni frumos ambalate în cutii cu etichete de adevăr.
Farsa mediatică reușită de Orson Welles ne arată cât de simplu era asta în 1938. Și ea a rămas o Farsă, dar una plină de învățăminte. Pentru că „Războiul lumilor „, cel imaginat de genialul autor de anticipație care a fost Herbert George Wells ( „Omul invizibil”, „Mașina timpului”, „Primii oameni pe Lună „ etc) a trecut, omenirea nu a dispărut, deși zdrobită militar ea fiind salvată de bacteriile terestre în fața cărora invadatorii marțieni nu aveau imunitate. Dovadă că Pământul, spre deosebire de oameni, nu își trădează niciodată apropiații. Chiar dacă, uneori, îi și pedepsește, pentru greșelile lor, și încă amarnic, ucigându-i! ( sic!).
De unde, un final cu dublă morală, pe care îl reproduc, în traducere, desigur, cu vorbele publicate de H. G. Wells, la 1898 :„Dacă nu vom pune capăt războiului, ne va pune el capăt nouă.” Războiul cu Pământul, se înțelege!
Leave a Reply